* marele colecţionar de artă Vasile Parizescu a trecut în nefiinţă în urmă cu câteva zile * profesor doctor Viorel Coman evocă memoria omului de cultură, unul dintre ultimii boieri de viţă nobilă pe care i-a avut Brăila
S-a stins din viaţă, miercuri, 28 august 2019, Vasile Parizescu, una din personalităţile de seamă ale Brăilei. Se cuvine, la ceas greu, o evocare…
…Mai mult l-am observat de departe, ca din întâmplare, numai când venea la Brăila. Fie pe Regala, fie pe Bulevardul Cuza putea fi văzut în anii din urmă, întotdeauna “la patru ace”, privind mai mult clădirile şi copacii, cu opriri si rezemări dulci într-un baston cu măciulie argintie, în contemplări uşor neliniştite. Dacă la Colegiul “Nicolae Bălcescu” era mereu destins, cu chef de vorbă, în Sala Oglinzilor de la teatru părea uşor îngândurat, privea spre cei din jur cu un tip de mirare, ca Guliver spre liliputanii care-i escaladau tureatca cizmei. Ochii mari, usor aposi îi erau de o vioiciune ce te punea pe gânduri:nici nu ştiai dacă sunt ai hatmanului care urmăreşte mişcări de trupe sub poala pădurii sau ai pictorului ce cauta unghiuri de mister sau culoare. Oricum, ei păreau a fi ai unui om de o rasă necunoscută, răsărit ca din întâmplare in biata noastră grădină…Dacă Mateiu I. Caragiale i-ar fi cunoscut povestea vieţii, în mod sigur l-ar fi aşezat lângă Paşadia…
Pentru un neam căruia i se pare firesc să nu ştie mai nimic dincolo de bunici, neamul Paris(escu) vine dintr-un palimpsest european fabulous. Cei mai indepărtaţi strămoşi par a fi din neamul regilor merovingieni – prima castă regală a Franţei – de prin secolul al VI-lea. Din motive necunoscute încă – fie religioase, fie materiale – neamul Paris a trăit câteva secole în Italia, la Genova, apoi s-a retras spre est, în Balcani, locuind în insula San Giorgio – azi dispărută – în faţa oraşului Giurgiu. Un ultim vlăstar, în vest, mai trăia în urmă cu ceva vreme, la Castelul Amboise, pe Loara. O tânără din neamul Paris s-a măritat în urmă cu aproape doua veacuri cu Sardaru Aman. Fiul lor, celebrul pictor român Theodor Aman, este întemeietorul Școlii de Arte Frumoase din Bucureşti, în anul 1863, alături de Gh. Tattarescu.
Tatăl, Iorgu Parizescu – familia îşi românizase numele, conform decretului regelui Carol I, de la 1870 – s-a însurat în anul 1921, la Brăila, cu frumoasa Catina Joiţa. Soţia avea rădăcini corsicane, un strămoş al ei negociase cu Napoleon Bonaparte. Iorgu era sublocotenent de artilerie. A urcat în ierarhia militară până la rangul de comandant al Regimentului 3 Artilerie, din zona gării. O legislatură a fost prefectul judeţului Brăila. Iorgu si Catina au avut patru băieţi, din care a supravieţuit doar ultimul, Vasile.
Mama, bolnavă, s-a stins în anul 1926. Copilului i-au dat un nume ciudat: Vasile Stelian Dumitru Spiridon. Ca să nu-l “găsească” moartea, ca pe ceilalti fraţi, l-au dat”peste prag” – o practică magică răspândită în epocă – umilului paracliser al bisericii Sf. Spiridon, Vasile. Dumitru, numele sfântului sărbătorit în preajma zilei de naştere – 25 octombrie 1925 si Spiridon , patronal spiritual al bisericii de la răscrucea Călăraşilor cu bulevardul Carol, unde fusese “dat peste prag”, au format o dublă protecţie divină; copilul de atunci a mai prins si ora astrală a longevivilor, ca şi Regele Mihai sau Picasso, născuţi în aceeaşi zi.
Chiar dacă era foarte bogată, familia lui Iorgu Parizescu a fost marcată de nenoroc. Tatăl avea vocaţie de mare colectionar. Ca la toţi împătimiţii, verbul “a avea” s-a metamorfozat si s-a decantat în forme subtile si rafinate.
Copilul a crescut într-o casă cu o bibliotecă imensă, de 26000 de volume. Prin colecţia de timbre, Iorgu era în rivalitate cu Regele Carol al II-lea si cu Max Auschnitt, ceilalţi doi mari filateleşti români. Avea, de asemenea, panoplii cu arme de foc si săbii vechi de câteva secole, placate cu pietre preţioase, monogramate.
În primii ani comunişti, panopliile au fost golite, săbiile şi armele au fost puse in căruţe şi predate la miliţie, ca nişte…vreascuri, fără proces verbal, fără documente.
La sfârşitul anilor ’40 familia mai trăieşte o dramă: celebra bibliotecă cu ediţii rare, de lux, princepsuri, texte bisericeşti, papirusuri – cărţi pe care, adesea, le solicitau pentru consultare Nicolae Iorga sau Tudor Vianu – este arsă, la ordin.
În anul 1945 Vasile Parizescu se înscrie la Şcoala de Ofiţeri pe care o încheie cu câteva luni înainte de abdicarea Regelul Mihai.
În 1949 încheie şi Facultatea de Litere si Filozofie, cu o teză de licenţă despre “Filozofia in poezia lui Eminescu”.
Îl cunoaşte acum pe G. Călinescu. Întâlnirile studentului – ofiţer Vasile Parizescu, la facultate sau acasă, cu marele profesor G.Călinescu au semnificaţii mai adânci. Vasile Parizescu avea motocicletă şi, la rugămintea Profesorului, colinda talciocurile Bucureştiului, urmându-i tabieturile de colecţionar. Cunoaşte colecţionari celebri, învaţă să pretăluiască, se iniţiază într-un domeniu nou, necunoscut. De asemenea, cunoaşte o lume scăpătată, care vindea cu durere averi acumulate în timp pentru a-şi asigura traiul. În fond, această lume care făcea exerciţii de supravieţuire, era chiar lumea din care el provenea. Acum i se fixează pasiunea de colecţionar. Alege să fie colecţionar de artă. Cuvintele Profesorului G. Călinescu devin principiu de viaţă: “un om care nu e inconjurat de frumos, nu are o viată”.
In anul 1953 Vasile Parizescu îşi încheie studiile politehnice.
In 1962 publică volumele “Tancul”, “Din experienţa şoferilor militari”, iar în 1964 publică “Maşini amfibii”şi, un an mai târziu “Autovehicole speciale moderne”. O carte celebră în epocă a fost “Remedierea penelor de automobile”, publicată în 1968.
Tot în 1968 răspundea de înzestrarea armatei române cu blindate si autotractoare. In 1986 este trecut în rezervă, după un schimb de replici cu…”tovarăşa”. Din 1990 este general al armatei române.
Nu doar vocaţia de colecţionar de artă şi-o exersase în tot acest timp, ci se iniţiase şi în tainele picturii. Din anul 1962 face studii libere de pictură cu Dumitru Ghiaţă, Rudolf Schweitzer-Cumpăna şi Gh. Vânătoru. Intre 1970 – 1973 urmează “Școala de arte” din Bucuresti. Din 1974 organizează 19 expoziţii personale şi participă la alte 24 de saloane, biennale, târguri, expoziţii tematice din tară şi din marile capitale europene.
În 1989 înfiinţează “Societatea Colecţionarilor de Artă” unică în lume.
Vasile Parizescu are o calitate dominantă, pe care o ilustrează în toate ipostazele biografiei sale: tot ceea ce face, face temeinic! Nu amână de azi pe mâine, nu are nimic din boemia breslei de artişti, pare a nu cunoaşte – chiar daca venea de la Brăila – semnificaţia cuvintelor “moft” si “chef”.
Deşi a prins toată unda Răului, mai ales din anul 1950 încoace, nu a cedat, nu a ales izolarea, nici tăcerea, nici exilul. Dimpotrivă, a dezvoltat o inteligenţă rece, calculată, pentru a rezista în vremi tulburi. În fond, era un ins cu boieria coborâtă adânc în fire, acolo unde se clădesc opţiunile.
În mod cert, Vasile Parizescu a făcut parte din cei care cred că Frumuseţea va salva lumea. Ceea ce s-a pierdut cândva în zona materială, se va recupera înzecit în spirit.
Vasile Parizescu a fost un mare căutător de ideal, a fost o fire colindată de un donquijotism superior pe care îl putem identifica şi în firea altor mari brăileni, de la Nae Ionescu si Panait Istrati, la Mihail Sebastian şi Fanus Neagu.
