Ceea ce se întâmplă cu prozele lui scrise în ultimul deceniu comunist este un fenomen care se întâmplă şi cu alţi scriitori brăileni exprimaţi în ultima vreme. Mai întâi, Valentin Popa nu intră în paradigma literară a Brăilei.
Dacă e bine sau nu, doar timpul va hotărî. Principalul e că literatura e mai mult rupere şi discontinuitate faţă de scriitorii care ilustrează paradigma literară brăileană. Poate fi o teamă de epigonism. Pe cărările bătute de alţii, se ştie, nu ajungi niciodată prea departe. Ei evadează din pluton în felul în care fac aceste ruperi cicliştii, dar fără să ruleze mai repede, ci apucând-o pe un drum lăturalnic, pe un fel de bretea cum se spune, care îi duce mai repede spre ţintă. Deci, ei nu mai rulează în siajul marilor scriitori brăileni, ci îşi asumă destine literare singuratice. Ar putea fi câteva explicaţii: când vin la Brăila, ca profesori sau ingineri ei sunt deja formaţi în cenacluri studenţeşti cu spirit critic răspicat. Cei mai mulţi debutaseră deja. Ei au deja o experienţă literară, fundamentală pentru structura unei vocaţii. Dacă ne gândim bine, aproape că era firească această ieşire orgolioasă de sub tutela maeştrilor.
În cazul lui Valentin Popa se cuvine să spunem de la început că el a trăit, cel puţin în ultima vreme, într-o de neînţeles şi mai ales de neacceptat ignorare de sine. Lider de cenaclu literar, cu un debut bun în presa literară bucureşteană, aşteptat cu carte în ultimii ani ai dictaturii, Valentin Popa alege, după 1990, tăcerea sau amânarea. Azi, la lectura târzie a unei cărţi scrise atunci, se relevă un prozator de primă mână. O explicaţie trebuie să existe. Prima explicaţie este una de ordin moral. Este posibil să nu mai fi crezut în puterea literaturii. E posibil ca în anii 80 să fi crezut prea mult că va sparge ziduri cu berbecul ficţiunii, ca după 1990, când totul devenise prea simplu, să mai parieze pe literatură.
Pretinsese prea mult prozei? Pusese pe umerii ei mai mult decât biata de ea putea să ducă? Dinamita politică pe care o plasase cu viclenie şi voluptate de partizan în pliurile textelor sale bubuia după 1990 în piaţa publică. Iar el devenise cumva captiv unui tip de proză şi acum nu se mai putea salva din arcanele ei? Probabil. Cred că în opţiunea de a publica acum volumul Papagalul şi revoluţia (Editura Eikon, Cluj Napoca, 206 p.) se ascunde o dramă încă nedivulgată.
Cred mai degrabă că a încercat să scrie iarăşi proză - păcatele tinereţilor nu se uită! - şi a constatat că nu mai poate. A constatat că în albia ficţiunilor sale stau ca nişte pietroaie megalitice aceste povestiri care blochează curgerea. Astfel, trebuie să vedem în gestul de a le publica un gest de eliberare, de exorcizare.
Când credea în rezistenţa prin cultură, Valentin Popa era în intimitatea textelor sale o fire aprigă. După, când sistemul s-a prăbuăit, autorul a fost prins oarecum într-un tip de offside literar. Nu putea să scrie decât ca O. Goga în tinereţe, numai cu pumnii strânşi. S-a prăbuşit atunci şi reţeaua de cazemate ale ficţiunii în care autorul era hotărât să reziste o sută de ani.
Am făcut această demonstraţie, probabil mult prea detaliată, pentru a sublinia că Valentin Popa ilustrează exemplar un tip de prozator format bine în micul dezgheţ din anii 70 ai secolului trecut, exprimat în marea criogenie din anii 80, dar cu care s-a întâmplat ceva încă nenumit şi neanalizat.
El, ca şi alţi numeroşi debutanţi valoroşi din anii 80 nu a avut nici puterea de a publica parabole precum Constantin Ţoiu, Mircea Sântimbreanu, Silviu Anghelescu şi nici puterea de a scrie proză pură ca Gheorghe Crăciun, Tudor Dumitru Savu, Cristian Teodorescu, prozatori din generaţia sa, chiar dacă talentul îl îndreptăţea să împlinească oricare din cele două ipostaze.
După 1990, când se putea publica orice şi oricum, Valentin Popa are o reacţie de retragere. Nu se înghesuie, nu tropăie, nu inundă piaţa literară cu odorările peniţei sale. Ca orice vrâncean autentic, Valentin Popa are în taina firii sale ceva mioritic, o supunere la destin ca o fatalitate care-l roade ca o opincă prost croită. El, în loc să o întindă pe calapod sever, preferă să o poarte, iar peste rănile făcute alege să secrete o răşină existenţială rară cu care le acoperă, le vindecă precum un leac: scrie proză.
În cazul lui Valentin Popa nu putem vorbi de un debut târziu ci de unul întârziat cu bună ştiinţă. Avem de-a face cu un prozator adevărat măcar şi pentru că a avut puterea să stea atâta vreme cu manuscrise valoroase în besactea aşteptând ca soldaţii ordinul de încătărămare.
Cele unsprezece povestiri din volumul Papagalul şi revoluţia formează o carte tipică de sertar. Mai întâi povestirile sunt nedatate. Ar fi fost bine dacă autorul le fixa în timp scrierea. Aşa, nedatate, ele par a fi de oriunde, dar nu şi de oricând. Binomul cel mai complex în receptarea cărţii nu mai e între timpul trăirii şi timpul mărturisirii, ci între timpul scrierii şi timpul publicării. Povestirile lui Valentin Popa ilustrează condiţia literaturii scrise într-un context social şi politic irepetabil.
Scrise în anii dictaturii, mai ales cele din anii aspri ai ultimului deceniu, au un pigment unic, au o chimie specială. Acum, după un sfert de veac, ele au un farmec discret, uşor demodat şi pot fi gustate doar de un cititor anume. În primul rând realul acela oferea proză în stare pură. Valentin Popa face parte din cei care ştiu să identifice şi să decupeze din real subiecte. El transcrie din real întâmplări atroce, cazuri reale, situaţii excepţionale. Are intuiţia fină de a plasa povestirile sub masca biograficului. E un truc prin care autorul potenţează efectul de real. Biograficul e o marcă subtilă, care îi permite autorului să fie liber şi expresiv în evocarea coşmarurilor sale. Oralitatea cuceritoare oferă autorului multă libertate.
Oricum, autorul are un foarte sensibil organ al prozei. El pune în lucrare sinergică toate simţurile: are ochi ager pentru real, are ureche fină, aude nuanţele şi malformările limbajului vorbit, captează sensuri rare, care scapă omului comun. Povestitorul are nas de vietate de câmpie care amuşinează miresmele îndepărtate ale ierburilor coapte. Între parfum şi iz mirosul sugerează starea realului.
Şi mai e un fapt pe care îl considerăm esenţial: Valentin Popa propune un tip de personaj care ilustrează exemplar ultimul deceniu al dictaturii. Azi putem spune că este conturat în Papagalul şi revoluţia unul din cele mai autentice personaje ale deceniului.
Suciţii din finalul anilor 50, personaje cu care s-au impus câţiva din cei mai importanţi prozatori ai anilor postbelici - Marin Preda, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Nicolae Velea - care au lucrat temeinic la şubrezirea imaginii omului nou şi care au adus un spor de naturaleţe, de firesc în pustiul literaturii proletcultiste, sunt acum înlocuiţi cu debusolaţii, cu cei mai fragili dintre oameni, cu singuraticii deja învinşi, pe umerii cărora se putea pune doar drama ratării.
Suciţii erau veseli, uşor folclorici, aveau logica lui Păcală şi ascuţimea limbii lui Pepelea. La Valentin Popa spiriduşul a obosit, e uşor melancolic, trist, bolnav.
Unele personaje din povestirile acestui volum trăiesc în istorie, altele sunt trăite de istorie. Unele sunt buimace, altele, uşor bizare. Câteva au biografii încărcate, stau strâmb în relaţie cu lumea şi încearcă să o judece. Profesiile sunt diferite: ţărani, pictori, ingineri, artişti, profesori. Cei mai mulţi - adolescenţi uşor rătăciţi, cărora barca vieţii le ia apă - sunt evocaţi într-un moment de cumpănă în care au prima dramă. Valentin Popa scrie o proză de tip comportamentist. El prezintă, de regulă, cazuri, existenţe de excepţie, oameni de la marginea societăţii. Doar această opţiune era suficientă să vezi că autorul contrazice normele politice ale vremii privind exemplaritatea situaţiilor epice admise în literatura vremii.
Într-o umanitate beteagă şi prigonită, aruncată de energii centrifuge la periferie mai marii zilelor de atunci nu doar că nu recunoşteau, dar nici măcar nu acceptau ca această lume oropsită să dea subiecte literare. Ne amintim imensul scandal provocat de preşedintele de atunci al ţării care se indigna într-o întâlnire cu activul de situaţia evocată de Bujor Nedelcovici într-un subiect oarecum asemănător cu povestirile din Papagalul şi revoluţia.
Inadaptabilitatea personajelor lui Valentin Popa nu e doar psihologică sau spirituală, ci e fizică, brutală. Omul nu cunoaşte decât spiritul diatezei pasive. Mereu dincolo de el sunt forţe aprige, nemiloase care nu-i dau pace. Valentin Popa face operaţii pe real deschis. El identifică în societate ceea ce alţii nu văd sau refuză să vadă, aruncă sonde neliniştitoare, explorează. Adevărurile mari şi grele sunt cuprinse în aceste fiinţe fragile care trăiesc ascunse, pripăşite în cotloanele realului.
Valentin Popa este un bun autor de ficţiuni. Puterea lui constă în fineţea cu care extinde marginile realului, îl nuanţează, îl completează.
Povestirile din acest volum evocă o lume care suferă, iubeşte, caută febrilă fericirea, dar trăieşte într-o singurătate ontologică. Prozatorii ultimului sfert de veac comunist imaginaseră o strategie subtilă: dacă fixau acţiunea romanelor sau povestirilor pe epoca Dej, totul le era permis. Obsedantul deceniu devenise un mare cal de bătaie. Despre perioada contemporană era interzis să spui vreun adevăr. Dar pentru Valentin Popa obsedantul deceniu era chiar acum, nu atunci, era imaginea unui rău cotidian, devenit aproape banal.
Majoritatea povestirilor cuprinse aici au două straturi: unul de suprafaţă, descriptiv şi aparent obiectiv şi altul de adâncime, turbionar, cu trimiteri la realitatea socială a deceniului, cu elemente groteşti sau absurde. De fapt, "Papagalul şi revoluţia", "Complexul", "Degetele lui Octavian" sau "Plutind in derivă" pot fi citite spornic doar ca parabole risipite în real. Indiferent de gradul de iniţiere al cititorului, aceste două registre ale textului se impun de la sine. Fiecare povestire îşi joacă sensul la două capete. Valentin Popa este un prozator devastat de onirii. Fabulosul şi fantasticul nu sunt ca de obicei structuri dincolo de real ci dimpotrivă, în miezul realului, plasate în cotidian. El nu caută spaţii literare fictive, ca marii săi maeştri Kafka, Buzzati, Camus, care imaginează toposuri speciale pentru exprimarea parabolei, ci au puterea de a vedea absurdul mişunând grotesc în spaţiul românesc. Infernul nu e departe ci chiar aici, aproape, dincolo de prag. Detaliile sunt halucinante. Pentru că era prea bun pentru fabulare timpul pe care îl trăia, autorul altoieşte pe un real românesc matrici kafkiene şi marqueziene.
Realismul magic hrăneşte rădăcinile acestor povestiri ca un nutriment miraculos şi face să urce în capilarele lor seve îmbogăţite. De fapt, magicul şi realul se întrepătrund ca două roţi dinţate şi pun în mişcare mecanismele prozei, se sporesc reciproc şi niciodată nu ştii care pune în mişcare pe cealaltă. „Degetele lui Octavian" este o povestire eliadescă. O asemănare cu enigmatica povestire „Un om mare" se poate face cu beneficii hermeneutice. Povestirea „Papagalul şi revoluţia" pare a fi cea mai dragă autorului. O aşează în fruntea volumului căruia îi împrumută titlul. Cred că nu exagerez prea mult dacă o numesc o capodoperă a prozei în răspăr. Nu e o povestire scrisă cu cerneală, ci cu vitriol. Proză politică se scria în anii ́80 mai ales cu cerneală simpatică. Valentin Popa nu acceptă asfel de subterfugii. El decupează din real, parcă de la rubrica „faptul divers" un subiect atroce, îi dă aură neagră şi îl transformă în parabolă antitotalitară. Dacă ar fi să identificăm un sens în ordinea în care autorul aşează povestirile, se impune ideea trecerii de la atroce la magic, de la proza kafkiană de foarte bună calitate , la proza magică. Cred că povestirea „Plutind în derivă" este piesa de rezistenţă a volumului. Valentin Popa deţine taina punerii în mişcare a maşinăriei prozei. Povestirile încep lent, uşor cinematografic, cu baleieri lente peste câmpuri, străzi, păduri, conace, porţi apoi continuă cu focusări pe detalii de portrete, pe gesturi aparent banale. Se alunecă lent spre ceva încă nevăzut şi necunoscut. Niciodată nu înţelegi de la prima lectură încotro bate sensul povestirii. Mereu textele lui Valentin Popa cer o a doua lectură, mult mai profitabilă. După ce a dat „cu linguriţa" detalii, cu un gest iute autorul trage cortine imaginare, dez-văluie (sic!), luminează scena ca la un spectacol teatral. E ca şi cum, ca prin miracol, ai păşi în interiorul unui tablou semnat de Magritte. Şi mai e ceva ce se cuvine revelat. Valentin Popa are o bună ştiinţă a finalurilor. Totul este de o ambiguitate studiată, mereu în coadă de peşte. Cititorul devine un călător părăsit la răscruce de drumuri şi invitat să se orienteze, să opteze. Nu-i dă totul de-a gata, nu-l invită la lene hermeneutică, ci îl implică. Evident, un bun semn de modernitate. Parabola rămâne pe jumătate ascunsă în real ca piatra în nisipul deşertului, după furtună.