- Sunt vechi, domnule! poate să spună cu mândrie firească orice brăilean care, ştiind istoria oraşului, se cunoaşte astfel şi pe sine. Şi este pe deplin îndreptăţit să spună aşa, căci Brăila este printre cele mai vechi oraşe din Ţara Românească.
La 20 ianuarie 1368, Vladislav, Voievod al Ţării Româneşti şi Ban de Severin, cunoscut în istorie şi cu numele de Vlaicu Vodă, emite un document în limba latină prin care înştiinţează negustorii din Braşov şi din districtul Braşovului că, trecând spre ţări străine, vor plăti vamă pe orice drum al Ţării Româneşti, afară de drumul Brăilei. Deci în acea perioada Brăila era un reper important pentru negustorii din Braşov şi din Ţara Bârsei. Calea Brăilei (viam Braylam) exista deja, cunoscută şi ocrotită de taxe. Negustorii transilvăneni aduceau mărfuri din Occident pentru corăbiile din portul Brăila şi, la rândul lor, încărcau peşte sau mărfuri din Orient pentru pieţele transilvănene sau chiar mai îndepărtate. Este evident că Brăila este mult mai veche decât această dată istorică.
Dacă am privi Brăila de sus, din perspectiva unui zbor de pasăre ni s-ar impune mai întâi faptul că ea este aşezată la loc prielnic. În faţa portului, sunt ultimii kilometri de Dunăre maritimă, fapt esenţial pentru dezvoltarea vieţii portului. În faţa Brăilei, în plan îndepărtat Munţii bătrâni ai Măcinului ocrotesc oraşul şi fac ceva mai blânde iernile, mutând biciul crivăţului spre inima Bărăganului. În plan apropiat, fosta Baltă a Brăilei, spaţiu cândva edenic, acum Insula Mare, amenajată inginereşte pentru agricultură de mare performanţă. La nord, la o aruncătură de privire, Siretul care, la marile revărsări îşi unea apele cu Dunărea şi ajungea pâna în zona Piscului, promontoriul din nordul oraşului unde, în urmă cu un sfert de mileniu lipovenii şi-au regăsit spaţiul originar după care tânjeau. Dincolo de Siret, pe un alt promontoriu se ridică portul cel mare al Moldovei, Galaţiul.
Oraşul a fost vreme de sute de ani cel mai mare port al Ţării Româneşti la Dunăre. Doar geografic şi în aparenţă Brăila era un oraş de margine. De fapt, ea a fost, cum o numea N. Iorga în urmă cu aproape un veac, maica Ţării Româneşti. Oricât de hiperbolizantă ar fi metafora marelui istoric, ea spune un adevăr confirmat de statisticile vremii.
Cu acest statut, Brăila a avut în istorie parte de noroc dar şi de nenoroc. Ca orice oraş bogat – Panait Istrati spunea că Brăila înota în aur! – a fost râvnit, ocupat, jefuit, ars, iar locuitorii – azi oameni de toată isprava, harnici şi cu frică de Dumnezeu – bănuiţi de trădări, ticăloşii, uneltiri.
Se zice că Ştefan cel Mare, domn mânios şi degrab vărsătoriu de sânge nevinovat a dat foc târgului de pescari, pentru că o vreme a fost cuib al rivalilor săi, la 27 februarie 1470. Atunci Brăila a fost arsă până în temelii, dar în zece ani deja a renăscut din propria cenuşă. A renăscut, dar nu a uitat… După numai un deceniu, în primăvara anului 1481, Ştefan cel Mare se amesteca în treburile domniei Ţării Româneşti vrând să pună în scaunul ţării un aliat sigur în lupta contra turcilor, pe Mircea, fiul Călţunei – o iubită brăileancă a năvalnicului voievod – în locul lui Basarab cel Tânăr, domnul muntean. Ca atare, el scrie boierilor brăileni pe ton blând, sfătos, o scrisoare plină de îngăduinţă, în care le cere să fie de partea sa în numirea lui Mircea ca domn în Ţara Românească. Dar boierii brăileni care nu uitaseră nenorocirea prin care trecuseră în februarie 1470, au intuit intenţiile domnului moldovean şi cunoscând-o bine pe Călţuna – ia-o şi ţine-o să-ţi fie doamnă; cum au ţinut-o în ţara noastră toţi pescarii din Brăila, îi scriu ei – îl înfruntă printr-o scrisoare de o violenţă cum Ştefan cel Mare, probabil, nu mai cunoscuse.
Cele două documente au fost publicate de istoricul Ion Bogdan în 1905. Un sfert de veac mai târziu, cu prilejul sărbătoririi unui secol de la eliberarea Brăilei de sub turci, în 1929, Nae Ionescu publică în ziarul Cuvântul din 16 decembrie articolul Centenarul Brăilei. Despre un neam de oameni în care afirmă: Oamenii Brăilei sunt un neam cu totul deosebit, mândri, susceptibili la orice atingere, îndrăzneţi până la nebunie şi calmi în acelaşi timp. Credincioşi aşezării lor, învăţaţi să slujească cu devotament, dar fără slugărnicie, împingând simţul demnităţii omeneşti până la absurd aproape.
Pentru a contura portretul brăileanului la 1929, adică într-o perioadă de prosperitate şi emergenţă a oraşului, Nae Ionescu apelează la datele unui document de la 1481. La prima vedere pare nefiresc, dar tâlcul acestui portret exemplar e mai adânc: deşi între cele două texte sunt patru secole şi jumătate, deşi între timp brăilenii au trecut prin mari şi grele vaduri de amărăciune, totuşi firea lor adâncă a rămas aceeaşi, neschimbată în datele esenţiale.
Cea mai grea perioadă din istoria oraşului începe în 1540, când Suleiman Magnificul, în urma unei îndelungate şi victorioase ofensive în Balcani şi la nord de Dunăre, îşi fixează pe malul stâng al fluviului trei raiale, la Turnu, Giurgiu şi Brăila (Ibrail). Vreme de aproape trei secole – 289 de ani! – până la pacea de la Adrianopol, din 2/14 septembrie 1829, Brăila a fost cea mai importantă cetate militară otomană pe Dunăre.
Chiar dacă în toţi aceşti ani viaţa oraşului s-a desfăşurat între ruptură şi continuitate, memoria oraşului a fost marcată de această cezură otomană. Fără îndoială, cele aproape trei veacuri, din 1540 până în 1829, au pus la grea încercare firea românilor din această parte de ţară. Sub iatagan s-a gândit şi s-a făptuit cu totul altfel decât în târgurile şi satele de oameni liberi din Valahia Mare.
Despre această perioadă din istoria Brăilei avem puţine date. Abia în ultima vreme Muzeul Brăilei Carol I a început să publice documente din arhivele otomane despre acei ani încă enigmatici.
Pentru cunoaşterea acestei perioade îndelungate din istoria oraşului se impun două realităţi: una literară, balada populară Chira şi alta istorică, hrubele Brăilei. Balada culeasă de V. Alecsandri la aproape un sfert de veac de la eliberarea Brăilei, rezumă exemplar viaţa din raia. Chira, o frumoasă brăileancă, este ademenită pe un caic de un arap bogat/ negru şi buzat/ cu solzii pe cap pentru a fi dusă în seraiurile Istanbulului. Era o practică frecventă în paşalâcurile din Balcani, iar poveşti asemănătoare se regăsesc în folclorul ţărilor din sudul Dunării. Fata e salvată de fraţii Chirei/hoţii Brăilii/ şerpii Dunării, turcul e dat peste cap iar ea, pentru că s-a lăsat ademenită, e arsă pe rug. Povestea Chirei reprezintă al doilea mit erotic al Brăilei, după cel al Călţunei. Fatalitatea istorică de a trăi, ca român, în raia nu însemna şi cedare în faţa stăpânului vremelnic. În raia, în cele aproape trei veacuri, cele două neamuri au fost ca apa şi uleiul în candelă. Nu s-au amestecat. Doar flacăra uleiului a vegheat…
A doua mărturie istorică rămasă din perioada raialei este reţeaua de hrube. Niciun oraş românesc nu mai are asemenea semne ale istoriei iar în Europa mai sunt doar câteva. Când arhivele otomane vor oferi cercetătorilor date istorice, planuri, dimensiuni, durata construcţiei, materiale folosite, brăilenii – şi nu numai ei – vor avea o mare revelaţie. Acum ştim legende, nu realităţi. Ici-colo câte o ieşire, câte o pivniţă amenajată într-un fragment de hrubă construită în arcade de piatră sau cărămidă, pavată cu piatră de râu. Vreodată va trebui scrisă istoria acestei construcţii enigmatice, de o mare importanţă strategică şi militară pentru Cetatea Brăilei.
Avem de-a face cu o atracţie turistică de milioane. Oriunde în Balcani sau în Europa, hrubele ar fi fost amenajate şi ar fi sporit prosperitatea locului. Numai noi stăm pe o comoară a turismului şi ne hrănim cu poveşti…
Pacea de la Adrianopol din 2/14 septembrie 1829 i-a adus Brăilei noroc. Adevărata istorie modernă a Brăilei de acum începe. Cetatea otomană este dărâmată cu o mare furie explicabilă doar prin secole de aşteptare îndârjită a acestui moment prielnic. Cetatea, meterezele, zidurile au dispărut în câteva luni. Momentul istoric al dărâmării semnelor otomane ar merita pânze epice. Era o furie a distrugerii a tot ceea ce tot ei, brăilenii, ridicaseră cândva, dar scrâşnind. Această furie a rămas în firea brăileanului. Am văzut-o conservată perfect şi în anii din urmă…
Se impune acum un mit care se pare că guvernează istoria Brăilei: mitul păsării Phoenix. După veacuri de restrişte, cu o energie ieşită din acumulări lungi şi grele, oraşul renaşte spectaculos din propria cenuşă.
După 1829, mulţi oameni cu gustul afacerilor, au venit la Brăila să se căpătuiască. Mulţi veneau din paşalâcurile de la sud de Dunăre şi găseau aici libertatea şi prosperitatea afacerilor. Pentru cei mai mulţi, Brăila a fost un El Dorado. Şi toate acestea au fost posibile numai datorită vieţii economice din port, devenit inima oraşului. În scurtă vreme oraşul a ajuns un cosmopolis original şi dinamic, fără pereche în România. În Catagrafia oraşului din 1838, în oraş erau 6387 de locuitori, din care 2381 (37,29%) erau români, 1455 (22,78%) erau greci şi 1429 (22,37%) erau sârbi. În rest, evrei, bulgari, lipoveni, armeni, ruşi, nemţi.
Ţara Românească, ridicată pe o treaptă de modernitate, îşi exporta produsele prin cel mai mare port pe care îl avea. La început cu amenajări precare, apoi din ce în ce mai moderne, portul Brăila a căpătat spre 1900 o anvergură europeană.
Se exportau cereale, mai ales grâu. Statisticile publicate, analizate de istorici, confirmă că Ţara Românească a fost unul din grânarele Europei. Nu singurul, desigur!... Ploua în Bărăgan, Europa avea mai multă pâine.
După pacea de la Adrianopol începe istoria modernă a Brăilei. Comerţul la Gurile Dunării şi liberalizarea navigaţiei au fost evenimente de importanţă excepţională pentru Ţara Românească şi, pe cale de consecinţă, pentru Brăila.
Exportul de cereale din bazinul dunărean a făcut ca vreme de un secol şi ceva Brăila să fie în permanent progres. Toate valorile activităţii economice din port indică un ritm excepţional de dezvoltare. În 1852 se exporta de cinci ori mai mult decât în 1839. În perioada 1843 – 1852 încarcă mărfuri în portul Brăila 7079 de vase iar în perioada 1911 – 1939 încarcă 11074 de vase adesea de tonaj mare. Exportul a crescut din 1847 până în 1911 de 13 ori. Cerealele au reprezentat 85% din exportul de mărfuri al Ţării Româneşti. În 1922 erau la Brăila 129 de mari comercianţi de cereale.
Mai presus decât orice, Brăila datorează imens de mult sacului de grâu. Sfântul sac de grâu – adunat cu trudă, niciodată răsplătită de pe armanele din Bărăgan, Vlaşca şi Teleorman, treierat cu tăvălugul de piatră sau numai cu picioarele cailor, vânturat, dat la ciur, scos din pleava şi paiele şi praful ariei, adus în port sau în oborul Brailei pe drumuri prăfuite sau desfundate de ploi, cu căruţele (rareori s-a putut vedea un chip mai mândru de ţăran din Bărăgan stând pe stiva de saci de grâu, în drum spre Brăila!) depozitat în magazii şi păstrat pentru vremuri când va avea un preţ mai bun pe pieţele Europei sau cântărit şi dus pe umeri de hamali puternici direct în magazia corabiei sau vaporului – sfântul sac de grâu, deci, a stat de veacuri la temelia prosperităţii Brăilei. El a simbolizat la Brăila nervul lucrurilor, a fost energia care a pus totul în mişcare. Azi o administraţie cu simţul profund al devenirii istorice a oraşului ar trebui, în semn de recunoştinţă, să ridice în port monumentul sacului de grâu. Niciodată un oraş nu a datorat atât de mult unui produs pentru care nu a făcut nimic decât că i-a asigurat plecarea în Lume, trecând prin portul său ca nisipul prin gâtul unei clepsidre…
În câteva decenii Brăila ajunge un oraş modern şi prosper. Un călător irlandez, Patrick O’Brian publică în 1854 istoria unei călătorii recente în Moldova şi Ţara Românească. Când vizitează Brăila este îngrozit: Oraşul e plin de praf ca deşertul. Respiri, mănânci şi dormi în praf; praful preface apa din pahar în noroi, şi aşa trebuie s-o bei. Cincizeci de ani mai târziu, pe la 1900, când apar primele ilustrate cu Brăila, vedem un oraş frumos, cu aspect occidental, cu mese de cafenele aşezate pe trotuar, cu chelneri în livrea. Imaginea acestora e din faţa Teatrului Rally, Maria Filotti de azi. Bărbaţii cu joben şi lavalieră, femeile cochet îmbrăcate, în pas cu moda timpului oferă o imagine demnă de o cafenea pariziană din zona Place de L’Étoile. Numai o saca, într-un colţ al fotografiei, fie uitată din întâmplare, fie intenţionat lăsată ca martor, mai aminteşte de prima jumătate a veacului al XIX-lea. Oraşul îşi schimba înfăţişarea cu o dinamică pe care nu a avut-o în epocă niciun alt oraş românesc. Brăila nu mai avea de-a face prin nimic cu târgurile prăfoase ale Munteniei în care parcă şi timpul încremenise.
Dacă e să privim albumele de odinioară cu imagini din Brăila, prima realitate care se impune este aceea de forfotă. Portul a fost mai bine de un secol centrul economic al Brăilei. În port, căruţaşi, hamali, negustori de tot felul, zarafi, dragomani, ciurari, cantaragii, misiţi, luntraşi. În preajma portului mişună cârciumari, calfe, lăutari, geambaşi, grămătici. O fotografie de epocă a străzii Misitiilor arată ca un adevărat bazar. Doar câteva sute de metri mai sus de port, te întâmpină o altă lume: bancheri, armatori, funcţionari, jurişti, farmacişti, tejghetari, notari, cămătari, căci în Piaţa Traian s-a consolidat centrul financiar al oraşului, cu băncile care şi-au ridicat aici sedii impunătoare.
Când cobori pe Strada Regală – jugulara oraşului – apar birtaşii, bărbierii, cavafii, cofetarii, ceasornicarii, croitorii, cojocarii, băcanii, franzelarii. Dacă ajungi în Piaţa Mare şi treci spre vechiul Obor al Brăilei, dai de o lume pestriţă: geamgii, măcelari, plăcintari, rotari, ceaprazari, coşari, pastramagii, spălătorese, cobiliţari şi adesea, ţărani miraţi, bâjbâind intrarea în vreo dugheană… Strada Regală, de la Teatru până spre vechiul obor al Brăilei, era vadul comercial al oraşului.
În portul în care acostau anual sute de vapoare, începe să apună mitul Chirei şi urcă în atenţia publicului al treilea mit erotic al Brăilei: un cântec uşor despre… La tanti Elvira unde se vinde amorul cu chila. El se cântă şi azi cu o veselie greu de înţeles.
Brăila – o lume în lume!...
Foarte repede oraşul devine prosper şi începe să se dezvolte arhitectural.
Dincolo de amprenta vechii Cetăţi, şapte străzi şi bulevarde în semicerc, formează un mare amfiteatru cu faţa spre Dunăre. Străzile au primit, în finalul secolului al XIX-lea, numele unor personalităţi care au marcat modernizarea României – Bulevardele Al. I. Cuza şi Carol I – dar şi numele unor localităţi unde s-a afirmat vitejia românilor în Războiul de Independenţă sau evenimente fundamentale în istoria noastră: Unirii, Plevnei, Rahovei, Roşiori, Dorobanţi. Se face pace şi cu doi domnitori români care au jefuit Brăila: două străzi primesc numele Ştefan cel Mare şi Mihai Bravu. Populaţia oraşului creşte spectaculos. Dacă în 1838 Brăila avea doar 6387 de locuitori, cinci decenii mai târziu avea de zece ori mai mult iar în preajma Primului Război Mondial avea 100.000 de locuitori. Se construiesc toate instituţiile care să asigure funcţionarea unui oraş modern şi prosper: primărie, poştă, gară, teatru, sală de concerte, docuri de beton armat, cladiri pentru bănci, hoteluri, farmacii, hanuri, restaurante, librării. De asemenea, se construiesc foarte frumoase clădiri particulare.
În 1863, prin decizia Ministrului Instrucţiunii Publice D. Bolintineanu se înfiinţează Liceul Real, azi Colegiul Naţional ,,Nicolae Bălcescu”. Viitoare personalităţi de primă mărime ale culturii şi ştiinţei româneşti şi-au pus aici temeliile cunoşterii şi au continuat desăvârşirea la universităţi din ţară sau străinătate. Printre cele mai importante nume: Anton Bacalbaşa, Constantin Sandu Aldea, Panait Cerna, Nae Ionescu, Perpessicius, Vasile Băncilă, Basil Munteanu, Mihail Sebastian, Anton Dumitriu, Gabriel Dimisianu şi mulţi, mulţi alţii. La această serie se adaugă personalităţi care s-au impus prin forţa geniului lor artistic: Panait Istrati, Hariclea Darclée, Fănuş Neagu.
Pentru că a fost un creuzet etnic bazat pe prosperitatea activităţilor comerciale, Brăila nu a avut conflicte etnice sau religioase. Opt biserici aveau enoriaşi specifici: armeni, greci, bulgari, lipoveni. De asemenea, Brăila a avut câteva sinagogi, biserică catolică, lutherană, evanghelică. La toate acestea se adaugă frumoasele biserici ale românilor ortodocşi.
Povestea Brăilei nu este deplină fără evocarea, în câteva cuvinte, a neamului de oameni care au contribuit la ridicarea oraşului. Desigur, hamalul din port, muncitorul din micile fabrici sau ateliere ale Brăilei, ţăranul care venea la Obor sau în Port cu cerealele sale sunt foarte importanţi ca număr şi putere.
Dar în egală măsură mai sunt importanţi cei 20 – 25 de oameni de afaceri greci, evrei, bulgari, sârbi, nemţi, dar şi români care au dezvoltat economia oraşului, care prin activităţile lor au făcut ca totul să funcţioneze.
Se va vedea într-o zi că dezvoltarea Brăilei datorează imens şi acestor oameni. Din păcate, azi ei sunt ca şi uitaţi. Dar puţină arhondologie n-ar strica…
Creuzetul etniilor a dus după două - trei generaţii la o advărată saga brăileană, din păcate nescrisă încă.
Se poate scrie o istorie a oraşului prin familiile venite din Orient sau din sudul Dunării imediat după 1830 şi rezistând în afaceri până spre 1940.
După 1948 destinul lor la Brăila se încheie. Câteva familii s-au risipit în Occident. Alţii s-au retras în ţările de unde veniseră cândva strămoşii lor. Câţiva au murit în închisorile comuniste. Unora nici măcar nu li se ştie mormântul.
După 1940 Brăila trece într-o altă etapă. ,Grâuşorul din Bărăgan va avea de acum înainte alt destin; în anii de război avea o direcţie, în anii de după război, o vreme destul de lungă, a avut o altă direcţie, opusă celei dintâi.
Pentru că exportul de grâne scade, nici Dunărea maritimă nu mai e o mare arteră de navigaţie. Portul Brăila începe să decadă. Portul vechi, docurile, moara Violatos şi moara Lichiardopol sunt şi azi elemente de muzeu în aer liber.
După 1950 Brăila a întors spatele Dunării şi a început o etapă nouă, a industrializării. Devine repede cetate – plăcea unora cuvântul acesta – a chimiei, a industrie grele, a construcţiilor navale, a prelucrării produselor agricole. La un moment dat părea că şi-a găsit un alt destin.
Azi cele mai multe din amprentele acestor fabrici – adesea coloşi de beton şi sticlă – sunt şi ele tot muzee în aer liber… iar viaţa portului a murit.
Care va fi, în anii ce vin, destinul Brăilei? Va putea să-şi croiască un nou destin economic sau va adera la proiectul megalopolisului Brăila – Galaţi? Va şti să fie, în zona de sud-est, un pol de dezvoltare durabilă, sau se va integra în cea mai mare aglomerare urbană a României, după Bucureşti?
După cele aproape trei secole de raia, după excepţionalul secol al întemeierii şi prosperităţii, după deceniile comuniste ale industrializării grăbite, Brăila trebuie să-şi găsească a patra cale, occidentală, unde vechile ei reflexe orientale pot încetini sau pot spori ritmurile. Din trecut vin semne că pasărea Phoenix va renaşte.
