Vrem sau nu vrem să recunoaştem dar unitatea cu care măsurăm taina lumii rămâne tot povestea ...
Câţiva brăileni au avut ideea de a propune spiritului public o idee de o frumuseţe rară: Brăila - capitală europeană a culturii. Ideea s-a impus rapid şi a dezvoltat concomitent fie entuziasm, fie neîncredere. Oricum, puţini au rămas indiferenţi. Unii cred că Brăila, prin aura ei culturală este îndreptăţită să aspire la asemenea demnitate chiar dacă este în luptă cu cele mai mari metropole româneşti. Alţii evocă, adesea cu apăsare mare pe cuvânt, nevoia de mai mult confort cotidian. Principalul este că o asemenea idee a reuşit doar în două luni de când a fost lansată să scoată din piroteală spiritul public, să-l anime.
Un eveniment de o asemenea anvergură este un prilej de legitimare a unei elite care îşi asumă o asemenea răspundere. Pentru autorităţi, fie locale, fie judeţene, este o ocazie de a grăbi procese, de a fixa scadenţe, cu alte cuvinte, de a dezvolta un spirit gospodăresc de anvergură europeană.
Dar mai e ceva de o frumuseţe diafană.
Acestui moment de pregătire ar trebui să i se adauge o salbă de poveşti adevărate scrise de toţi cei care sunt dispuşi să le depene.
Căci mulţi brăileni ştiu poveşti adevărate. Acum, cu acest prilej, sunt invitaţi să le spună. Prin însumare ele ar putea să rezume ceva esenţial despre valorile omenescului la Dunărea de Jos. Este o invitaţie, chiar o provocare. Conceptul lui Anton Pann „de la lume adunate" poate avea această nouă abordare. Ar fi, în final, un duel cu povestiri, probabil cel mai frumos duel care s-a purtat vreodată aici.
Azi şi acum eu încep seria mea posibilă cu adevărul unei poveşti. Dacă mă vor urma şi alţii, cu atât mai bine.
... În aprilie 1964, vechea gară a Brăilei, vreme de câteva zile, devenea neîncăpătoare cu jumătate de ceas înainte de plecarea trenurilor personale fie spre Barboşi, fie spre Bucureşti. Erau liberaţi deţinuţi din puşcăriile Bălţii Brăilei. Munciseră, majoritatea mai mult de zece ani, la tăiat stuf, la ridicarea digului, la desecări, tăieri de păduri sau alte amenajări. Unii erau îmbrăcaţi în hainele ponosite cu care veniseră cândva. Alţii, cărora le putreziseră veşmintele, aveau îngăduinţa să plece cu cele vărgate, de detinut politic, urmând ca, după ce ajung la casele lor, să le trimită înapoi, prin poştă. Erau aduşi în camioane şi conduşi pe peroane de miliţieni omenoşi. Erau liberi şi învăţau să se bucure iarăşi de libertate. Păreau sălbăticiţi. Redescopereau uimiţi lumea din care fuseseră obligaţi să lipsească o vreme. Câţiva aveau mers legănat şi gemut ca al dropiilor prinse de polei. Erau cei care purtaseră lanţuri la picioare. Brăţările vinete nu li se vor mai vindeca niciodată. Câţiva erau încadraţi de doi bărbaţi. Se ţineau de după gât, ca flăcăii din Bărăgan la nunţi. Erau, de fapt, cei bolnavi. Unii se plimbau pe peron în sus şi în jos adulmencând lumea. Cei mai mulţi şedeau pe bănci, resemnaţi, strângând cu mâini noduroase o bocceluţă aproape goală. Formau o umanitate agonică ce supravieţuise unei forme de teroare a istoriei.
Atunci s-a întâmplat ceva ce istoria nu menţionează, ceva ce era atât de normal încât nici măcar nu a fost băgat de seamă. Brăilenii, fie că aveau treabă prin gară, fie că nu, le umpleau buzunarele şi bocceluţele cu pâini, biscuiţi, covrigi, batoane, eugenii sau ce se mai găsea prin bufetul gării - atunci, pentru că era deschis non stop, un reper al oraşului.
Era ceva făcut cu gesturi scurte, aparent zgârcite, fără cuvinte, mai mult prin semne, ca între muţi. Era semn că suferinţa lega mai mult decât bucuria.
Bieţii oameni nu-şi mai văzuseră niciodată buzunarele pline cu atâtea - din punctul lor de vedere - bunătăţi. Au îmbucat pe săturate. Au avut destul şi pentru drum. Cei mai mulţi au pus pe masă, acasă, măcar o pâine.
Unul din ei a ajuns în satul lui noaptea târziu. A bătut la poartă. I-a deschis un vlăjgan: - Tu care eşti, mă? întreabă bărbatul. - Sunt Gheorghe! zice flăcăul. Îl lăsase cu creştetul cât masa.
Povestea continuă ...
Anul trecut, pe la mijlocul lunii aprilie, a venit la Brăila şi a susţinut un concert la Casa Tineretului unul din cei mai mari artişti ai României. Nu era prima dată. Dacă la alte concerte venea însoţit de o mică orchestră simfonică sau de un taraf, acum a venit singur. Doar el şi chitara, ca la concertele de la începutul carierei.
Nici repertoriul nu a fost unul obişnuit. A cântat doine de jale sau melodii pe versurile unor mari poeţi români. A recitat din Eminescu şi Radu Gyr şi a cântat vechi cântece patriotice de te furnica pe şira spinării. Cânta cu o disperare pe care o mai avusese odinioară, la concertele lui de la începutul anilor 70. Concertul avusese afişe puţine, fusese programat oarecum în grabă. Nici sala nu a fost chiar plină, aşa cum se întâmpla de obicei la concertele maestrului. Dar nimeni nu a observat că maestrul susţinea acest concert între disperare şi iubire la jumătate de veac de la întâmplarea aceea aparent miraculoasă din vechea gară a Brăilei ...
Tâlcul acestei întâmplări este următorul: Tudor Gheorghe - căci despre el este vorba - a venit să spună brăilenilor „mulţumesc!" într-un fel anume, cum numai marii artişti ştiu să o facă. Unul din foştii detinuti din Balta Brăilei, căruia i se umpluseră buzunarele şi traista cu pâini şi bunătăţi din ce puteau brăilenii să ofere atunci, era tatăl său.
În urmă cu doar câteva zile, detinutul politic de atunci din Balta Brăilei s-a prăpădit. Avea 92 de ani. Bunul Dumnezeu a rânduit ca anii pierduţi în mal de Dunăre să-i fie dăruiţi cu seninătate şi sănătate până la vârsta patriarhilor.
Ne lăsăm de cele mai multe ori furaţi de spuma zilelor şi ignorăm aceste poveşti diafane care curg pe lângă noi, nevăzute şi neauzite, ca mici râuri de cuvinte. Ele, prin însumare, depun mărturie adâncă despre neamul de oameni din nordul Bărăganului. Fie gestul brăilenilor, fie răspunsul târziu al unui mare artist sunt forme de comunicare despre o umanitate care atinge nobleţea.
La toate argumentele care vor justifica îndreptăţirea de a fi capitală europeană a culturii ar trebui să se adauge şi aceste poveşti uitate.
Ele justifică, orice s-ar spune, ideea că legea morală, vorba filozofului, rămâne în noi. Iar deasupra, cerul înstelat.
