• la 87 de ani, nea Ion Cloşcă bate nicovala ca în prima tinereţe • este ultimul fierar-potcovar veritabil al Brăilei şi, în ciuda vârstei înaintate, nu se lasă de meserie • potcoave nu mai face, fiindcă nu mai sunt comenzi, în schimb dacă-i ceri să-ţi facă un arc de maşină, un topor sau o lamă de sapă nu te refuză • iar dacă munceşte din greu cu ciocanul, nu o face din bravadă, ci mai mult de nevoie, ca să îşi mai completeze pensia • cea mai mare dorinţă a lui nea Ion este să îşi rezolve o problemă cu un teren lăsat moştenire de părinţii săi, pe care tot încearcă, de câţiva ani, să îl ia în posesie
Nici la 87 de ani, nea Ion Cloşcă, ultimul fierar veritabil al Brăilei, nu se îndură să stea departe de ciocan şi nicovală. Încă îl mai ţin puterile suficient cât să scoată dintr-o bucată brută de metal înroşit în foc o lamă de sapă, un topor, un arc de maşină sau altă ustensilă comandată de puţinii muşterii pe care îi mai are. Din tot ce ştie el mai bine să facă, după o viaţă de meserie, doar potcoave nu-i mai ies din mână decât foarte rar. Şi asta pentru că nu mai sunt căruţaşii de altădată, iar cei puţini care încă mai apar pe străzi nu se îngrijesc de cai aşa cum ar trebui. “Au dispărut căruţaşii, ăia adevăraţi, care trăiau din muncă cinstită cărând o mobilă, o cărămidă... Ăştia ţineau la caii lor, veneau la mine să-i potcovesc, dar de când s-a dat lege că nu mai e voie cu căruţe prin oraş s-au lăsat de meserie. Au mai rămas vreo doi-trei ţigani din Lacu Dulce, da' nu-s oameni serioşi, nu le trebuie cai potcoviţi...”, ne-a spus, zilele trecute, Ion Cloşcă. Cam acelaşi lucru ni-l zicea şi în urmă cu trei ani, când l-am găsit, tot la fel, în micul său atelier de pe Şos. Râmnicu Sărat, cu o bucată de fier înroşit pe nicovală. Avea atunci 84 de ani şi, deşi lovea cu ciocanul fără să icnească, bănuiam că în câteva luni, maxim un an, or să-l lase puterile şi n-o să se mai încumete decât la treburi mai uşoare, ca pentru un octogenar. Iată, însă, că nea Ion Cloşcă se ţine tare, demonstrându-şi gena veritabilă de fierar din tată-n fiu. “Tocmai ce-am terminat un arc de amortizare. Ce-mi cere omul, eu fac, că încă mai pot”, ne-a asigurat el. Iar dacă munceşte ca un bărbat în prima tinereţe, cel mai probabil nu o face din bravadă, ci de nevoie. Una, pentru că are pensia mică, şi doi, pentru că nimeni din familie nu vrea să-i calce pe urme şi să-i ducă meseria mai departe.
Pe vremuri, a fost angajat la “Progresul”, la fabrica de excavatoare, unde era apreciat ca meseriaş, însă la un moment dat s-a hotărât să se transfere la altă întreprindere, ca să aibă un program mai lejer, să poată lucra şi în particular. “Dacă rămâneam la Progresul, acum aş fi avut o pensie mult mai bună. Dar asta e, aşa a fost să fie, nu mai am cum să schimb lucrurile. Toată viaţa mea eu am avut de partea mea meseria, domnule. Dacă ştii meserie, nu mori de foame. Cu ce am învăţat de la tata, cu ce am mai prins pe parcurs, eu nu m-am facut de râs în viaţă”, ne-a spus Ion Cloşcă.
Bătrânul fierar se trage dintr-o familie cu veche tradiţie în mânuirea ciocanului şi nicovalei. Tatăl său ştia meserie de la bunicul, bunicul de la străbunicul şi tot aşa. Familia avea atelier vestit pe actualul bulevard al Dorobanţilor, undeva între Calea Călăraşilor şi fosta Republicii, actuala 1 Decembrie 1918. “La tata veneau fierari şi de prin Constanţa, ca să cumpere şină de fier pentru roţi de trăsuri, de-aia pe care se băga cauciucul forţat. Doar el putea să facă aşa ceva în partea asta de ţară. Eram din neam de caritaşi, adică în atelierul nostru nu se făceau doar căruţe, ci şi trăsuri sau docare. Când a început războiul, pe tata l-au mobilizat la uzina de material de drum de fier, cum se numea pe vremea aia «Progresul». Lucra la tratamente termice, în secţia unde se fabrica armament. Puţini erau meseriaşii care puteau face ce făcea taică-meu. Da' şi el a învăţat acolo multe lucruri noi, iar când s-a întors acasă s-a pus cu stricteţea pe mine şi pe frate-meu, să ne înveţe meserie. Ne-am ţinut de treabă şi ne-a prins bine în viaţă. Când m-am dus eu la «Progresul» aveam vreo 20 şi ceva de ani şi m-au angajat imediat, că au văzut ce-mi iese din mână. Pe lângă fierărie, m-am calificat şi pe meseria de sudor”, ne-a povestit Ion Cloşcă.
Secretele meseriei
Pe lângă dexteritate, un fierar trebuie să aibă şi bune cunoştinţe de metalurgie, iar secretele învăţate de la tatăl său i-au fost de mare folos lui nea Ion şi în acest domeniu. El îşi aminteşte că, în urmă cu mai mulţi ani, fratele său, care de altfel ştia meserie foarte bine, nu reuşea să o scoată la capăt cu o chestiune. “Lucra la «Progresul», la alămit cuţite vidia, de strung. După ce le alămea el, cu tehnologia aia care se folosea acolo, cuţitele nu resistau decât foarte puţin. Când le băgau la strunjit roţi de tren sărea plăcuţa vidia de pe ele şi se toceau imediat. Mi s-a plâns frate-miu de chestia asta şi eu mi-am adus aminte cum sfăiţuia tata oţelul în fierărie. Reţeta lui tata era sticla vânătă, de-aia folosită la sifoane, amestecată cu pământ galben. În loc de pământ, eu m-am gândit să folosesc borax. Deci i-am făcut lui frate-miu o soluţie din praf de sticlă vânătă amestecată cu borax şi i-am dat să o folosească la alămirea cuţitelor de strung. După ce a făcut aşa cum i-am zis, mergea strungul perfect, nu mai se toceau cuţitele. Fratele meu a fost premiant pe uzină, l-au felicitat că a venit cu o inovaţie. De fapt, era o chestiune pe care tata şi bunicul meu o foloseau în munca lor de zi cu zi, era meseria lor nu cine ştie ce inovaţie”, ne-a povestit Ion Cloşcă.
De câţiva ani, bătrânul şi-a amenajat un mic atelier pe Şos. Râmnicu Sărat, lângă podul metalic de cale ferată. Are acolo, într-un spaţiu de câţiva metri pătraţi, o grămadă de scule. Elementrul central e, bineînţeles, nicovala aşezată lângă cuptorul unde pune cărbuni la încins.
Deocamdată, nepoţii săi nu prea vor să-i ducă meseria mai departe. “Au îndemânare, dar nu prea au chemare să facă fierărie. La 20 şi ceva de ani ai lor, gândul le e mai mult la maşini, la şoferie”, ne-a mărturisit Ion Cloşcă. Pe lângă asta, bătrânul fierar mai are un năduf. El zice că încearcă de mai mulţi ani să recupereze o bucată din terenul de pe bulevardul Dorobanţilor, unde se afla pe vremuri atelierul părinţilor săi. Ar fi acolo vreo 180 de metri pătraţi pe care nu reuşeşte să îi ia în posesie, deşi s-a dus de nenumărate ori în audienţă la Primărie. “Tare mult aş vrea să rezolv problema asta, dosarul e făcut, dar Primăria nu îmi dă câştig de cauză şi nu ştiu de ce”, se plânge nea Cloşcă.
