Anton tisni brusc din adincul somnului si ramase un timp la suprafata acestuia, respirind cu aviditate lumina treziei. Treptat, nauceala revenirii la cunostinta se potoli, se reduse, disparu... iar el isi dadu seama ca statea intins pe piatra grotei. Isi aminti pe deplin cine era.
Iesi in fata pesterii. Cit vedeai cu ochii, stinca goala, incinsa de vapaia soarelui. Nici un strop de verdeata, nici o boare de vint. Nici un sunet, nici un ciripit de pasari, nici un zumzet de bondar. Nici o mireasma de floare. Avea in fata un peisaj dezolant.
Nu-i venea sa creada.
Nici urma de elefanti pe picioroange.
Nici urma de odalisce nurlii, cu soldurile pline si cu sinii tantosi.
Nici urma de mese incarcate cu bucate alese, zemoase, gustoase, pe care sa le doresti cu ochii, cu nasul si cu gura.
Nimic care sa-ti incinte simturile.
Nimic care sa te faca sa uiti de tine sau care sa te zapaceasca.
Doar pustietatea pietrelor incinse ale desertului Sinaiului.
Sa fi renuntat demonul? Sa fi abandonat orice incercare de a-l ispiti?
Asa s-ar fi cuvenit. Dupa atitea tentative lipsite de succes, orice fiinta inzestrata cu ratiune s-ar fi lasat pagubasa. Dar demonul se caracterizeaza prin perseverenta... deci ar fi trebuit sa insiste... totusi, cit ar fi insistat cineva, chiar demon fiind, daca vedea ca n-are nici o sansa de izbinda?
Cum sa nu renunte demonul, din moment ce-l infrunta pe el, pe Anton, cel care nu stia ce-i ispita, cel care nu era interesat de placerile carnii? In fata lui, nici un demon nu avea vreo sansa de succes.
? Ha, ha! Demon timpit si cu minte meschina! rise schivnicul, iar vocea lui, nefolosita de multa vreme, scirtii ca o balama neunsa. Te-am invins, pentru ca...
Se opri brusc, dindu-si seama unde gresise. Ispitirile nu incetasera. Devenisera doar mai parsive.
? Antoane, Antoane... ii susura in minte un glas mieros si melodios, ca un cint scos de-o lauta cu corzi din raze de luna. Dragul meu, dragutul meu... ai auzit vreodata de trufie?
Schivnicul inghenunche pe piatra aspra, fierbinte. Nu-i simtea caldura, avea pielea genunchilor tabacita, batatorita, insensibila. Gresise, gresise grav, se lasase pacalit ca un novice care nu se rupsese inca de lume... Trebuia sa se roage, sa simta ca fusese iertat, sa pluteasca in iubire si sa se regaseasca. Fusese om pe deplin, pentru o clipa, iar pacatul se strecurase in mintea lui. Raminea om, in ciuda schivniciei si a traiului in pustie. Iar demonul putea sa-l ispiteasca. Va lupta impotriva ispitei, asa cum facuse intotdeauna. Ii era usor sa lupte, pentru ca stia ca demonul nu-l iubea, asa cum il iubea Cel Rastignit.
Dar daca demonul il va ispiti vreodata cu iubire? Cum i se va impotrivi, cum va refuza acea ispita finala?
Iesi in fata pesterii. Cit vedeai cu ochii, stinca goala, incinsa de vapaia soarelui. Nici un strop de verdeata, nici o boare de vint. Nici un sunet, nici un ciripit de pasari, nici un zumzet de bondar. Nici o mireasma de floare. Avea in fata un peisaj dezolant.
Nu-i venea sa creada.
Nici urma de elefanti pe picioroange.
Nici urma de odalisce nurlii, cu soldurile pline si cu sinii tantosi.
Nici urma de mese incarcate cu bucate alese, zemoase, gustoase, pe care sa le doresti cu ochii, cu nasul si cu gura.
Nimic care sa-ti incinte simturile.
Nimic care sa te faca sa uiti de tine sau care sa te zapaceasca.
Doar pustietatea pietrelor incinse ale desertului Sinaiului.
Sa fi renuntat demonul? Sa fi abandonat orice incercare de a-l ispiti?
Asa s-ar fi cuvenit. Dupa atitea tentative lipsite de succes, orice fiinta inzestrata cu ratiune s-ar fi lasat pagubasa. Dar demonul se caracterizeaza prin perseverenta... deci ar fi trebuit sa insiste... totusi, cit ar fi insistat cineva, chiar demon fiind, daca vedea ca n-are nici o sansa de izbinda?
Cum sa nu renunte demonul, din moment ce-l infrunta pe el, pe Anton, cel care nu stia ce-i ispita, cel care nu era interesat de placerile carnii? In fata lui, nici un demon nu avea vreo sansa de succes.
? Ha, ha! Demon timpit si cu minte meschina! rise schivnicul, iar vocea lui, nefolosita de multa vreme, scirtii ca o balama neunsa. Te-am invins, pentru ca...
Se opri brusc, dindu-si seama unde gresise. Ispitirile nu incetasera. Devenisera doar mai parsive.
? Antoane, Antoane... ii susura in minte un glas mieros si melodios, ca un cint scos de-o lauta cu corzi din raze de luna. Dragul meu, dragutul meu... ai auzit vreodata de trufie?
Schivnicul inghenunche pe piatra aspra, fierbinte. Nu-i simtea caldura, avea pielea genunchilor tabacita, batatorita, insensibila. Gresise, gresise grav, se lasase pacalit ca un novice care nu se rupsese inca de lume... Trebuia sa se roage, sa simta ca fusese iertat, sa pluteasca in iubire si sa se regaseasca. Fusese om pe deplin, pentru o clipa, iar pacatul se strecurase in mintea lui. Raminea om, in ciuda schivniciei si a traiului in pustie. Iar demonul putea sa-l ispiteasca. Va lupta impotriva ispitei, asa cum facuse intotdeauna. Ii era usor sa lupte, pentru ca stia ca demonul nu-l iubea, asa cum il iubea Cel Rastignit.
Dar daca demonul il va ispiti vreodata cu iubire? Cum i se va impotrivi, cum va refuza acea ispita finala?
