Sint un simplu spectator. Printr-o intimplare, pe care nu stiu daca trebuie s-o consider fericita sau nu, am fost la piesa de teatru care s-a jucat simbata, 10 februarie, la Maria Filotti. Este vorba, dupa cum si afisele ce impinzesc orasul o indica, de una dintre comediile lui Tudor Musatescu, Sosesc deseara, in regia lui Mihai Bisericanu. Ca orice spectator constiincios am vrut sa nu par caraghios si m-am dus la Biblioteca sa citesc daca nu toata piesa macar un act ca sa am ceva habar de personaje, de spatiu, timp si actiune.
De multe ori mi s-a intimplat sa merg la teatru cu prietenul meu si sa rid cu pofta alaturi de ceilalti in timp ce pe chipul prietenului meu nu aparea nici macar un ziimbet. Si de cite ori nu s-a intimplat ca la final sa iesim din sala exprimindu-ne intr-un mod atit de diferit! O, Doamne, incit dupa ce am vazut impreuna "Visul unei nopti de vara" pe care el caracterizat-o lapidar ca fiind o interpretare abuziva a unei constiinte intentionat perverse sau o amintire degenerata a unui Shakespeare necitit de la un capat la altul, am decis sa nu ma mai duc niciodata cu el la vreo piesa, pentru ca in timp ce el debita insidios batjocurile acelea eu m-am simtit lezat in insasi fiinta mea. Mi-era rusine sa-i spun ca mi-a placut piesa, personajele, interpretarea lor, felul in care au jonglat cu emotiile noastre, ale spectatorilor, bineinteles excluzindu-l pe el, ca m-am simtit doar un pic bruscat, amenintat, ridiculizat atunci cind in preambul personajul acela ciudat, seful spiridusilor, imbracat cu o mitoasa, a insinuat ca toti sintem niste perversi si obsedati aruncind ulterior toate soaptele libidinoase ale spiridusilor in constiinta noastra somnolenta. Dar am ris si asta a fost bine. Acum, daca stau sa ma gindesc bine, gestul acela cu limba de la inceput l-ar fi amuzat pe Shakespeare. Si cit am ris la sfirsit si cit am aplaudat cu toti ceilalti si cit de mult ne-a placut la toti piesa (cu o singura expectie, desigur!) si cum ne-am ridicat in picioare ca as fi vrut sa am si alte picioare sa ma ridic deasupra tuturor. Dar asta nu e nimic. Vazind cit de uricios si de nesimtitor este prietenul meu voiam ca macar la urmatoarea piesa sa ma duc fara el ca sa pot jubila in voie. Prezenta lui ma frustreaza de bucuria aceea nestingherita a felului meu simplu de a fi si imi rascoleste sufletul incit vin de la teatru aproape traumatizat. Acasa sint intrebat daca mi s-a intimplat ceva grav si sint nevoit sa inventez lucruri senine care nicicum nu se reflecta in oglinda tulbure si devastata a chipului meu. Dintr-un imbold necunoscut chiar el a cumparat bilete pentru amindoi si, neputind sa refuz invitatia, eu nu pot fi pina-ntr-atit de mojic, am intrat in sala si m-am asezat pe rindul trei sau patru destul de incordat. Tremuram de ciuda ca trebuie sa vin la un spectacol de teatru in starea asta de stres si-l blestemam pe scumpul meu prieten care statea linga mine infoiat intr-un zimbet enervant de galant si de indolent. Cortina se ridica si, odata cu ea, realitatea aceea inchizitoriala a prezentei prietenului meu.
Ah, dar n-am reusit sa spun ca desi am fost la Biblioteca n-am putut citi nimic. In primul rind pentru ca nu exista decit un volum de Teatru de Tudor Musatescu care sa includa aceasta piesa si care sa poata fi imprumutat, iar volumul era deja imprumutat urmind a fi restituit in data de 18 decembrie 2005!?! Cineva atentase la singurul volum de Teatru de Musatescu care putea fi imprumutat iar bibliotecara a ris superb la mine explicindu-mi ca singura sansa este sa citesc piesa la Sala de lectura. Dar pina prin martie Sala de lectura este inchisa simbata. Nu-i nimic ca am venit in ultima clipa si ca am pierdut sansa unei lecturi fructuoase, mi-am zis. O sa fiu placut surprins de desfasurarea evenimentelor, o sa rid cu pofta, totul va fi spontan, n-o sa ma gindesc la text ca sa fac comparatii siciietoare, o sa ma comport natural.
Nu incepe bine piesa si prietenul meu imi si sopteste ca lipseste un personaj. Era vorba de menajera lui Olimpiu. Zimbetul sau malitios insa nu ma afecteaza. Sint hotarit sa-i fac fata de data asta. Si daca lipseste un personaj, imi zic, asta denota ca ceilalti depun un efort urias ca sa-i suplineasca absenta. M-am simtit deodata mai bine. Eram un apologet al actorilor, al eroilor acelei seri memorabile de 10 februarie. In sine-mi faceam un fel de marturisire de credinta. Pina la sfirsitul primului act prietenul meu s-a mai aplecat o singura data sa-mi spuna ca s-a sarit peste o buna parte din dialogul dintre Olimpiu si Puiu, fiul sau, student la Drept in Paris, ca Olimpiu interpreteaza de multe ori paralel cu textul, actorul inventind propria sa versiune adaugita, uneori reusita, alteori deloc inspirata si ca, in cele din urma, mai lipseste un personaj. Era vorba de postas. In pauza dintre primele doua acte am incercat sa evit o discutie cu prietenul meu si am privit un timp in jurul meu cum oameni vii ca si mine vorbeau si pareau satisfacuti de alegerea pe care o facusera de a veni la aceasta sublima piesa. Se bucurau simplu, de ceea ce vedeau, de ceea ce se intimplase acolo pe scena, in fata lor si nu-si puneau intrebari, nu complicau in niciun fel aceasta emotie candida, acest joc pur de masti, lumini si voci. Iata ce inseamna viata adevarata, m-am entuziasmat atunci deodata, iata de unde vine lumina adevaratei intelegeri, mugurele orbitor al inocentei. Am privit spre prietenul meu cu compasiune si l-am vazut la marginea acestui cerc al constiintelor tolerante. Aproape imi parea rau ca l-am judecat atit de aspru si am acceptat sa-mi vorbeasca. Mi-a spus ca piesa a fost publicata in 1934 si ca actiunea se petrece in Cimpulung, orasul in care si Tudor Musatescu s-a nascut. Desigur ca n-a putut sa se abtina de la o ironie impertinenta de tipul "Sa vedem mai departe cum se poate juca cu cinci personaje o piesa cu sapte!" Dar eu l-am atentionat ca deja se ridica cortina. Am fost absorbit ca de altminteri toti ceilalti de felul uimitor in care a decurs trama, de decorul provincial autentic ce nu s-a schimbat pe parcursul celor doua acte, de romantismul relatiei dintre Puiu si Anisoara, de cadoul pe care el i-l face, romanul lui Flaubert, "Madame Bovary", de care am mai auzit pe la prietenul meu si in care se pare ca este vorba de o iubire ca a lor. La sfirsit am aplaudat emotionat. Intreaga sala vibra de aceeasi calda recunostinta fata de cei care s-au straduit sa imagineze in chip fidel inaintea ochilor nostri o pagina memorabila din viata unor provinciali asemenea noua. As putea jura acum ca toti cei prezenti, cu exceptia unuia, am simtit ca interpretam aceeasi partitura exemplara in care ginduri, sentimente si idei se completau cu o ciudata si imperceptibila acribie profesionala. Singurul nemultumit a fost prietenul meu care mi-a replicat taios ca a fost vorba de o falsa partitura pe care toti au interpretat-o ca niste enoriasi timpiti de sunetele unei orgi inexistente. Piesa trebuia sa aiba trei acte, a suierat ca un piton printre dintii sai albi, frumos daltuiti, nu doua cum ne-au vindut-o ei. Inteleg libertatea unei regii dar nu inteleg maniheismul unei astfel de manifestari al carei succes consta doar in incapacitatea de a discerne a unora ca tine. Au hacuit piesa iar miza a fost prezenta spectatorilor care habar n-au de textul de baza. Ai ris, ai aplaudat, ai simtit ca intelegi dar in fond n-ai trecut decit un examen de mistificare si indobitocire. N-a fost greu, prietene, nu-i asa? Ramii cu bine, eu ma duc sa beau ceva. L-am urmarit o vreme cum se desira in umbra serii si-apoi m-am indreptat spre tramvai. Nu-i intelegeam deloc indirjirea. Ce daca fusesera doar doua acte in loc de trei, ce daca aparusera acele citeva inadvertente de expresie in jocul dramatic, ce daca se infiintasera acele falii dintre dramatizare si text? Nimeni nu paruse dispus sa observe chestiile acestea. De altfel, in acel moment m-am si decis sa nu mai citesc niciodata piesa lui Musatescu pentru ca nu cumva sa fiu nevoit sa-i dau dreptate si sa ma cufund in acea stare de profund dispret si greata de care el parea infestat. Pina cind a venit tramvaiul am mai avut timp sa recapitulez personajele de pe afisul lipit pe un stilp. Erau, intr-adevar, sapte!
De multe ori mi s-a intimplat sa merg la teatru cu prietenul meu si sa rid cu pofta alaturi de ceilalti in timp ce pe chipul prietenului meu nu aparea nici macar un ziimbet. Si de cite ori nu s-a intimplat ca la final sa iesim din sala exprimindu-ne intr-un mod atit de diferit! O, Doamne, incit dupa ce am vazut impreuna "Visul unei nopti de vara" pe care el caracterizat-o lapidar ca fiind o interpretare abuziva a unei constiinte intentionat perverse sau o amintire degenerata a unui Shakespeare necitit de la un capat la altul, am decis sa nu ma mai duc niciodata cu el la vreo piesa, pentru ca in timp ce el debita insidios batjocurile acelea eu m-am simtit lezat in insasi fiinta mea. Mi-era rusine sa-i spun ca mi-a placut piesa, personajele, interpretarea lor, felul in care au jonglat cu emotiile noastre, ale spectatorilor, bineinteles excluzindu-l pe el, ca m-am simtit doar un pic bruscat, amenintat, ridiculizat atunci cind in preambul personajul acela ciudat, seful spiridusilor, imbracat cu o mitoasa, a insinuat ca toti sintem niste perversi si obsedati aruncind ulterior toate soaptele libidinoase ale spiridusilor in constiinta noastra somnolenta. Dar am ris si asta a fost bine. Acum, daca stau sa ma gindesc bine, gestul acela cu limba de la inceput l-ar fi amuzat pe Shakespeare. Si cit am ris la sfirsit si cit am aplaudat cu toti ceilalti si cit de mult ne-a placut la toti piesa (cu o singura expectie, desigur!) si cum ne-am ridicat in picioare ca as fi vrut sa am si alte picioare sa ma ridic deasupra tuturor. Dar asta nu e nimic. Vazind cit de uricios si de nesimtitor este prietenul meu voiam ca macar la urmatoarea piesa sa ma duc fara el ca sa pot jubila in voie. Prezenta lui ma frustreaza de bucuria aceea nestingherita a felului meu simplu de a fi si imi rascoleste sufletul incit vin de la teatru aproape traumatizat. Acasa sint intrebat daca mi s-a intimplat ceva grav si sint nevoit sa inventez lucruri senine care nicicum nu se reflecta in oglinda tulbure si devastata a chipului meu. Dintr-un imbold necunoscut chiar el a cumparat bilete pentru amindoi si, neputind sa refuz invitatia, eu nu pot fi pina-ntr-atit de mojic, am intrat in sala si m-am asezat pe rindul trei sau patru destul de incordat. Tremuram de ciuda ca trebuie sa vin la un spectacol de teatru in starea asta de stres si-l blestemam pe scumpul meu prieten care statea linga mine infoiat intr-un zimbet enervant de galant si de indolent. Cortina se ridica si, odata cu ea, realitatea aceea inchizitoriala a prezentei prietenului meu.
Ah, dar n-am reusit sa spun ca desi am fost la Biblioteca n-am putut citi nimic. In primul rind pentru ca nu exista decit un volum de Teatru de Tudor Musatescu care sa includa aceasta piesa si care sa poata fi imprumutat, iar volumul era deja imprumutat urmind a fi restituit in data de 18 decembrie 2005!?! Cineva atentase la singurul volum de Teatru de Musatescu care putea fi imprumutat iar bibliotecara a ris superb la mine explicindu-mi ca singura sansa este sa citesc piesa la Sala de lectura. Dar pina prin martie Sala de lectura este inchisa simbata. Nu-i nimic ca am venit in ultima clipa si ca am pierdut sansa unei lecturi fructuoase, mi-am zis. O sa fiu placut surprins de desfasurarea evenimentelor, o sa rid cu pofta, totul va fi spontan, n-o sa ma gindesc la text ca sa fac comparatii siciietoare, o sa ma comport natural.
Nu incepe bine piesa si prietenul meu imi si sopteste ca lipseste un personaj. Era vorba de menajera lui Olimpiu. Zimbetul sau malitios insa nu ma afecteaza. Sint hotarit sa-i fac fata de data asta. Si daca lipseste un personaj, imi zic, asta denota ca ceilalti depun un efort urias ca sa-i suplineasca absenta. M-am simtit deodata mai bine. Eram un apologet al actorilor, al eroilor acelei seri memorabile de 10 februarie. In sine-mi faceam un fel de marturisire de credinta. Pina la sfirsitul primului act prietenul meu s-a mai aplecat o singura data sa-mi spuna ca s-a sarit peste o buna parte din dialogul dintre Olimpiu si Puiu, fiul sau, student la Drept in Paris, ca Olimpiu interpreteaza de multe ori paralel cu textul, actorul inventind propria sa versiune adaugita, uneori reusita, alteori deloc inspirata si ca, in cele din urma, mai lipseste un personaj. Era vorba de postas. In pauza dintre primele doua acte am incercat sa evit o discutie cu prietenul meu si am privit un timp in jurul meu cum oameni vii ca si mine vorbeau si pareau satisfacuti de alegerea pe care o facusera de a veni la aceasta sublima piesa. Se bucurau simplu, de ceea ce vedeau, de ceea ce se intimplase acolo pe scena, in fata lor si nu-si puneau intrebari, nu complicau in niciun fel aceasta emotie candida, acest joc pur de masti, lumini si voci. Iata ce inseamna viata adevarata, m-am entuziasmat atunci deodata, iata de unde vine lumina adevaratei intelegeri, mugurele orbitor al inocentei. Am privit spre prietenul meu cu compasiune si l-am vazut la marginea acestui cerc al constiintelor tolerante. Aproape imi parea rau ca l-am judecat atit de aspru si am acceptat sa-mi vorbeasca. Mi-a spus ca piesa a fost publicata in 1934 si ca actiunea se petrece in Cimpulung, orasul in care si Tudor Musatescu s-a nascut. Desigur ca n-a putut sa se abtina de la o ironie impertinenta de tipul "Sa vedem mai departe cum se poate juca cu cinci personaje o piesa cu sapte!" Dar eu l-am atentionat ca deja se ridica cortina. Am fost absorbit ca de altminteri toti ceilalti de felul uimitor in care a decurs trama, de decorul provincial autentic ce nu s-a schimbat pe parcursul celor doua acte, de romantismul relatiei dintre Puiu si Anisoara, de cadoul pe care el i-l face, romanul lui Flaubert, "Madame Bovary", de care am mai auzit pe la prietenul meu si in care se pare ca este vorba de o iubire ca a lor. La sfirsit am aplaudat emotionat. Intreaga sala vibra de aceeasi calda recunostinta fata de cei care s-au straduit sa imagineze in chip fidel inaintea ochilor nostri o pagina memorabila din viata unor provinciali asemenea noua. As putea jura acum ca toti cei prezenti, cu exceptia unuia, am simtit ca interpretam aceeasi partitura exemplara in care ginduri, sentimente si idei se completau cu o ciudata si imperceptibila acribie profesionala. Singurul nemultumit a fost prietenul meu care mi-a replicat taios ca a fost vorba de o falsa partitura pe care toti au interpretat-o ca niste enoriasi timpiti de sunetele unei orgi inexistente. Piesa trebuia sa aiba trei acte, a suierat ca un piton printre dintii sai albi, frumos daltuiti, nu doua cum ne-au vindut-o ei. Inteleg libertatea unei regii dar nu inteleg maniheismul unei astfel de manifestari al carei succes consta doar in incapacitatea de a discerne a unora ca tine. Au hacuit piesa iar miza a fost prezenta spectatorilor care habar n-au de textul de baza. Ai ris, ai aplaudat, ai simtit ca intelegi dar in fond n-ai trecut decit un examen de mistificare si indobitocire. N-a fost greu, prietene, nu-i asa? Ramii cu bine, eu ma duc sa beau ceva. L-am urmarit o vreme cum se desira in umbra serii si-apoi m-am indreptat spre tramvai. Nu-i intelegeam deloc indirjirea. Ce daca fusesera doar doua acte in loc de trei, ce daca aparusera acele citeva inadvertente de expresie in jocul dramatic, ce daca se infiintasera acele falii dintre dramatizare si text? Nimeni nu paruse dispus sa observe chestiile acestea. De altfel, in acel moment m-am si decis sa nu mai citesc niciodata piesa lui Musatescu pentru ca nu cumva sa fiu nevoit sa-i dau dreptate si sa ma cufund in acea stare de profund dispret si greata de care el parea infestat. Pina cind a venit tramvaiul am mai avut timp sa recapitulez personajele de pe afisul lipit pe un stilp. Erau, intr-adevar, sapte!
