In anii facultatii am impartit chiria mai multor locuinte din Bucuresti impreuna cu un prieten. Ne-am dat lucrarea de licenta in acelasi an, la jurnalistica, desi tineam de facultati diferite. Lucrarea mea de diploma trata publicatiile pentru femei, in timp ce a lui se ocupa de telenovele. Intrucit targetul era cam acelasi, faceam adesea schimb de informatii. N-am ajuns insa sa privim impreuna telenovele, nici macar in scop didactic. Poate ca el a facut-o.
Insa, in anii ’90, am urmarit cu sufletul la gura "Sclava Isaura". Inca pot fredona melodia de generic si imi pot contura rapid in minte figura damnata a Isaurei, alaturata de cea malefica a lui don Leoncio. Nici nu stiam ca urmaresc o telenovela in acei ani si nici nu realizam manipularea pe care o presupuneau finalurile dramatice, care te faceau sa astepti cu nerabdare episodul viitor.
In copilarie, Lantul Amintirilor era doar un film printre altele, pe care nu banuiam ca voi ajunge cindva sa-l categorizez ca un produs subcultural. Nu aveam niciun motiv sa-l dispretuiesc si l-am receptat in acelasi mod ca un western, de exemplu. Acum n-as mai putea inghiti nimic nou din aceasta categorie (film, serial) fara sa trec printr-un filtru cultural. Alchimistul a aparut intr-o prima editie in anii ’90 la editura Nemira si nestiind nimic despre fenomenul Coelho, l-am receptat ca pe o carte in genul literaturii lui Hesse, total agreabila; in 2007 nu as deschide niciun volum al brazilianului fara a-mi retine dispretul pe care-l merita orice fenomen cultural in care marketingul e mai puternic decit opera. Avind insa niste trasaturi atit de puternic recongnoscibile, ma amuz la parodiile si citatele din telenovele/filme indiene pe care le regasesc in diferite domenii ale artei .
Orice serial, indiferent de calitatea lui artistica sau de continutul intelectual, este tot o telenovela. Sint povesti care te tin in fata unui ecran si sint create strict in acest scop. Cita vreme accepti aceasta conventie, dispretul e o reactie exagerata. Exista atitudini mult mai condamnabile decit privitul telenovelelor. Fac parte dintr-o cultura de masa pe care un intelectual se simte sa o respinga apriori. De altfel, a fi intelectual nu mi se pare ca presupune a avea o opinie bine conturata despre orice sector al culturii. Cui ii pasa de subtilitatile jocului de cricket daca nu-l intereseaza sportul in vreun fel?
Viata bate filmul in foarte multe situatii. Toate intimplarile neverosimile care se petrec in soap-operas isi au corespondente reale, diferenta e data de ritmul in care se succed. Intr-un episod, unui personaj i se poate intimpla sa afle ca e copil din flori, sa divorteze si sa cistige la Loto o suma incredibila, pe cind in viata normala asta i se poate intimpla in zeci de ani. Si nu cred ca apetitul de senzational ii tine pe pasionatii de telenovele in fata televizorului (ca in cazul stirilor de la ora 5) ci nevoia de spalare a creierului prin contemplarea unor vieti artificiale. Pascal Bruckner spunea, in Tentatia Inocentei, "Adevarata crima a televiziunii, ca si a publicitatii, este ca ca nu ne transforma cu totul in zombies. Ar trebui sa se ocupe de noi pina la capat". Pentru ca, odata ce spectatorul face efortul suprauman de a inchide televizorul, viata irumpe asa cum e, cu virfurile si mai ales, caderile ei. Existenta unor canale care emit non-stop productii soap-opera si telenovele duce la suprasaturarea chiar si a consumatorului obisnuit al productiilor, argentiniene, braziline sau, mai nou, coreene. Nu cred ca masele sint atit de naive, incit sa inghita la nesfirsit acelasi lucru. Pe termen lung, cultura de masa isi regurgiteaza dar isi mai si scuipa idolii. Chiar si pe Marimar.
Insa, in anii ’90, am urmarit cu sufletul la gura "Sclava Isaura". Inca pot fredona melodia de generic si imi pot contura rapid in minte figura damnata a Isaurei, alaturata de cea malefica a lui don Leoncio. Nici nu stiam ca urmaresc o telenovela in acei ani si nici nu realizam manipularea pe care o presupuneau finalurile dramatice, care te faceau sa astepti cu nerabdare episodul viitor.
In copilarie, Lantul Amintirilor era doar un film printre altele, pe care nu banuiam ca voi ajunge cindva sa-l categorizez ca un produs subcultural. Nu aveam niciun motiv sa-l dispretuiesc si l-am receptat in acelasi mod ca un western, de exemplu. Acum n-as mai putea inghiti nimic nou din aceasta categorie (film, serial) fara sa trec printr-un filtru cultural. Alchimistul a aparut intr-o prima editie in anii ’90 la editura Nemira si nestiind nimic despre fenomenul Coelho, l-am receptat ca pe o carte in genul literaturii lui Hesse, total agreabila; in 2007 nu as deschide niciun volum al brazilianului fara a-mi retine dispretul pe care-l merita orice fenomen cultural in care marketingul e mai puternic decit opera. Avind insa niste trasaturi atit de puternic recongnoscibile, ma amuz la parodiile si citatele din telenovele/filme indiene pe care le regasesc in diferite domenii ale artei .
Orice serial, indiferent de calitatea lui artistica sau de continutul intelectual, este tot o telenovela. Sint povesti care te tin in fata unui ecran si sint create strict in acest scop. Cita vreme accepti aceasta conventie, dispretul e o reactie exagerata. Exista atitudini mult mai condamnabile decit privitul telenovelelor. Fac parte dintr-o cultura de masa pe care un intelectual se simte sa o respinga apriori. De altfel, a fi intelectual nu mi se pare ca presupune a avea o opinie bine conturata despre orice sector al culturii. Cui ii pasa de subtilitatile jocului de cricket daca nu-l intereseaza sportul in vreun fel?
Viata bate filmul in foarte multe situatii. Toate intimplarile neverosimile care se petrec in soap-operas isi au corespondente reale, diferenta e data de ritmul in care se succed. Intr-un episod, unui personaj i se poate intimpla sa afle ca e copil din flori, sa divorteze si sa cistige la Loto o suma incredibila, pe cind in viata normala asta i se poate intimpla in zeci de ani. Si nu cred ca apetitul de senzational ii tine pe pasionatii de telenovele in fata televizorului (ca in cazul stirilor de la ora 5) ci nevoia de spalare a creierului prin contemplarea unor vieti artificiale. Pascal Bruckner spunea, in Tentatia Inocentei, "Adevarata crima a televiziunii, ca si a publicitatii, este ca ca nu ne transforma cu totul in zombies. Ar trebui sa se ocupe de noi pina la capat". Pentru ca, odata ce spectatorul face efortul suprauman de a inchide televizorul, viata irumpe asa cum e, cu virfurile si mai ales, caderile ei. Existenta unor canale care emit non-stop productii soap-opera si telenovele duce la suprasaturarea chiar si a consumatorului obisnuit al productiilor, argentiniene, braziline sau, mai nou, coreene. Nu cred ca masele sint atit de naive, incit sa inghita la nesfirsit acelasi lucru. Pe termen lung, cultura de masa isi regurgiteaza dar isi mai si scuipa idolii. Chiar si pe Marimar.
