Unul dintre regizorii de succes din teatrul românesc este brăileanul Sorin Militaru. A terminat Colegiul "Nicolae Bălcescu", apoi a urmat Politehnica la Iaşi. După decembrie 1989 a început să cocheteze cu presa, a lucrat câţiva ani în acest domeniu, apoi un spectacol eveniment de la Teatrul "Maria Filotti" - "Chira Chiralina" - i-a marcat existenţa şi l-a determinat să se gândească serios la ideea de a deveni regizor. A intrat la Facultatea de regie, la Bucureşti, la clasa Cătălinei Buzoianu. Montările sale au atras atentia criticii chiar de la început. Şi-a dezvoltat cariera în special în teatrele de limba maghiară din România, dar şi în Ungaria. De curând chiar a primit Premiul pentru cel mai bun regizor la un festival maghiar de teatru. Acum montează la Brăila piesa "Sandros" din creaţia Katalinei Thuroczy. Distribuţia este formată în majoritate din actori colaboratori din toată ţara: Daniela Nicolae Zgabercea, Isabela Neamţu, Elina Mocanu, Lăcrămioara Moscaliuc, Claudia Bratu, Mihaela Trofimov şi Dorin C. Zahei. În urmă cu câteva zile a acordat un interviu ziarului nostru.
- Când crezi că va fi gata acest spectacol?
- La începutul lunii septembrie, până la festivalul de teatru de la Brăila.
- Trebuia să fie gata în februarie. Ce s-a întâmplat?
- Am avut discuţii cu actorii şi am fost nevoit să schimb o mare parte din distribuţie. Au mai rămas doar trei actori brăileni, restul sunt colaboratori. Iniţial erau toţi actori din teatru, dar am avut discuţii foarte urâte. Ei refuză orice vine de la Bodolan. Este un război civil în teatru. Era ostilitate, nu se putea repeta. Ca să poţi să lucrezi ai nevoie de o atmosferă frumoasă, să râzi, să fii relaxat, dar era război rece. Eu am făcut un casting şi am luat actorii pe care i-am considerat potriviţi, dar nu s-a putut lucra. Erau şi dintr-o tabără, şi din alta. Acum am adus actori buni, nu vedete, dar oameni cu care poţi lucra. E păcat că persistă această atmosferă. E nevoie de o persoană care să facă ordine, dar care să aibă mână liberă de la Primărie. Este o chestie care pe mine mă deranjează teribil. Cum îşi permit nişte actori sau angajaţi ai unei instituţii bugetare, când nu le convine ceva să sune imediat la Primar? În ultimii cinci sau şase ani teatrul s-a degradat enorm.
- De ce ai ales "Sandros"?
- Am pus acest spectacol acum câţiva ani în Ungaria şi a avut mare succes. După câţiva ani tot se mai discuta despre el. Este un text provocator pentru actori, o actualizare a unei tragedii antice. Războiul troian se întâmplă în zilele noastre, iar personajele sunt din tragediile antice. Sandros este singurul bărbat din piesă. În textul original este un copil maturizat prea repede. Am vrut să schimb acest lucru şi am adus un actor care joacă la vârsta pe care o are, dar are mintea unui copil de nouă ani. A rămas blocat emoţional la momentul când i-au murit părinţii. Piesa vrobeşte despre teroare, război, frică, despre ura care se naşte între oameni sortiţi să stea împreună într-o casă ani şi ani de zile. Este o piesă puternică, limbaj violent, pentru că acei oameni nu au cum să fie altfel, agresivitate, nuditate la un moment dat. Se vorbeşte şi despre lipsa dragostei, despre viitorul omenirii, pentru că nici bărbaţi nu mai sunt, ori sunt morţi, ori sunt plecaţi.
- Muzica?
- Este compusă de Vlaicu Glocea, cel mai bun compozitor de muzică de teatru din România. Decorul este făcut de Mihai Păcurare. Avem timp foarte puţin de repetat pentru că în octombrie trebuie să fac un alt spectacol la Constanţa.
"Eu mă completez foarte bine cu actorii maghiari"
- Ai montat destul de mult în Ungaria. Cum s-a întâmplat?
- Am şase spectacole în Ungaria, dar mai am încă şase în teatre maghiare din România. Am fost invitat şi am lucrat. Ei mă cheamă pentru că spectacolele mele au avut succes. Eu mă completez foarte bine cu actorii maghiari. Ei sunt foarte serioşi, au un cult al muncii. Eu sunt mai relaxat când lucrez şi cred că e o combinaţie fericită. Mă simt bine cu ungurii.
- Ai învăţat limba?
- Am învăţat. Nu credeam vreodată că o să învăţ ungureşte. Am stat foarte mult între ei şi mi-am dat seama că a învăţa limba celui de lângă tine este o chestie de civilizaţie şi de respect reciproc. Eu înţeleg lucrurile de bază, dar nu pot să lucrez în maghiară. La noi lucrez în limba română, iar în Ungaria am traducător. Am lucrat în Odorheiul Secuiesc unde eram români eu şi poliţaiul.
- Nu ai avut niciodată probleme în România în zonele cu mulţi maghiari?
- Prima săptămână a fost şocantă pentru că peste tot se vorbea în maghiară, mă simţeam ca într-o ţară străină, dar ştiam că sunt în România. Vorbeam cu ei în engleză. Era un blocaj în mintea mea. La un moment dat am vrut să mă tund şi mi-a fost teamă să mă duc singur pentru că nu ştiam ce înţelege frizerul sau frizeriţa. Am mers cu un actor şi-i spuneam lui cum să mă tundă şi am avut surpriza să constat că frizeriţa ştia româneşte impecabil. Dacă îi respecţi, te respectă şi ei. Sunt cinstiţi, drepţi, foarte mândri.
"Ca regizor trebuie să o iei mereu de la capăt"
- Cum e viaţa de regizor? Două luni într-un oraş, patru în altul, cum reuşeşti să suporţi?
- Îmi place, altfel nu aş putea. Cunoşti mereu oameni noi, locuri noi, nu apuci să te cerţi pentru că pleci repede. Brăila este o excepţie tocmai pentru că sunt brăilean. M-am convins că acasă nu poţi lucra.
- Şi unde stai, cum te descurci cu mâncarea?
- La început negociezi o sumă de bani într-un contract cu teatrul. Din acei bani o parte o aloci pentru a trăi în locul respectiv. Mai merg la restaurante, mai gătesc. În primii doi ani la Budapesta am stat la hotel şi ajunsesem să urăsc camera. Era mică, nu aveai ce să faci decât să te uiţi la televizor sau să lucrezi cu laptop-ul. I-am rugat atunci să mă ajute să închiriez un apartament în oraşul vechi, Buda, şi a fost excelent. Mă comportam la fel ca un budapestan. Mergeam la piaţă, găteam, mai mergeam la restaurant, căutam locurile unde se mânca mai ieftin. Aveau meniuri pentru vin, meniuri pentru bere. O lună şi jumătate, două luni, trăieşti o altă viaţă.
- Şi nu e obositor?
- Ba da, dar nu asta e cea mai mare problemă. Psihic eşti afectat pentru că după două luni trebuie să te desparţi de actorii cu care te-ai văzut în fiecare zi, cu care ai legat prietenii. Ţi-e dor de spectacol, de actori, şi trebuie să uiţi totul repede ca să te încarci în alt loc. De aici vine oboseala mare. Ca regizor trebuie să o iei mereu de la capăt.
- Acestea pot fi coordonatele vieţii unui om singur, dar am înţeles că te căsătoreşti, ai şi un copil, ce vei face?
- Se va schimba ceva în viaţa mea, dar când m-am cunoscut cu soţia mea ştia ce meserie am. Dar e posibil să le împaci pe toate, mai sunt regizori care au avut copii şi s-au descurcat foarte bine. Când va fi puţin mai mare îl voi lua cu mine când lucrez. Eu vreau să-i ofer copilului meu libertatea de a face ce doreşte el. Dacă ar fi după mine aş vrea să se facă fotbalist. Se câştigă bine.
"Într-un spectacol ai nevoie de actori buni, actori care te ajută şi actori care sunt de serviciu"
- Din regie nu se câştigă?
- Ba da, dar munca şi stresul sunt mai mari raportate la banii câştigaţi. Nu este o meserie uşoară şi care să-ţi dea satisfacţie totală. Întotdeauna vor exista oameni care te vor înjura, oameni cărora nu le va plăcea ceea ce ai făcut, întotdeauna vor exista alţii mai buni decât tine, un punct la care vrei să ajungi şi punctul se depărtează. Nu este o meserie în care să ai un confort psihic, sufletesc. Dar nu mă plâng, l-aş mânia pe Dumnezeu. Din păcate în România actorii nu câştigă suficient şi asta este o problemă.
- De ce crezi că se întâmplă asta?
- Din cauza sistemului. De ani de zile a ajuns la faliment. Este nevoie de o decizie politică şi de hotărârea oamenilor din sistem. Nu e uşor să rezişti pe o piaţă competiţională. Actorii se plâng că nu câştigă suficient, dar o piaţă liberă înseamnă o şansă pentru toţi. Nu poţi să faci un spectacol numai cu actori foarte buni. Într-un spectacol ai nevoie de actori buni, actori care te ajută şi actori care sunt de serviciu. Nu poţi construi ceva numai din vedete pentru că nu ar ieşi un spectacol omogen pentru că fiecare ar vrea să se pună pe el în valoare şi ai avea doar nişte monoloage. Am impresia că teatrele din România nu mai sunt teatre pentru publicul local. Teatrele s-au transformat în case de ajutor pentru actori. Dacă vrei să joci pentru publicul local trebuie să faci performanţă. Nu este normal ca toţi actorii din ţară să fie plătiţi la fel. Sunt actori la Brăila care ar putea juca oriunde în ţară cu mult succes, dar rămânând aici s-au blazat, s-au plafonat. Aici ar putea să vină actori noi care să joace foarte bine. Mişcarea ar fi stimulativă, dar în teatre nu poţi să angajezi pe nimeni. Pleacă cineva, se blochează postul. Care este rostul teatrului? Doar să asigure bani actorilor. Trebuie să faci performanţă.
