Cuviosul Pahomie s-a născut în Tebaida de Jos (Egipt) şi a vieţuit în timpul împăratului Constantin cel Mare (306-337 d.H.). Păgân fiind, Pahomie a luptat în armata împăratului Constantin, în faimoasa bătălie purtată contra lui Maxenţiu. După ce s-a creştinat, primind botezul, Pahomie s-a retras în pustiul Tebaidei, alături de pustnicul Palamon. După zece ani de nevoinţe, a ajuns în Tabenisi, unde un înger al Domnului i s-a înfăţişat îmbrăcat în rasă de schimonah şi i-a dăruit o tăbliţă pe care era înscrisă pravila unei mănăstiri cu viaţă de obşte. Îngerul i-a poruncit cuviosului să întemeieze o astfel de mănăstire, chiar în Tabenisi. Astfel, Pahomie a zidit mai multe chilii care, prin lucrarea Duhului Sfânt, au fost locuite de monahi cucernici.
Crescând numărul monahilor, Pahomie a fost nevoit să mai întemeieze şase mănăstiri. Potrivit cronicilor, numărul ucenicilor lui Pahomie a ajuns la aproape şapte mii. Astfel, dacă Sfântul Antonie cel Mare este socotit întemeietorul vieţii pustniceşti, Sfântul Pahomie este considerat întemeietorul vieţii mănăstireşti de obşte. Cuviosul a trecut la cele veşnice în anul 348 d.H., la vârsta de 74 de ani, fiind îngropat în mănăstirea ctitorită de el.
Metaniile - plecăciune până la pământ sau îngenunchere şi ridicare însoţită de semnul Sfintei Cruci şi de o rugăciune - sunt atribuite Sfântului Pahomie cel Mare.
