Sfântul Gherasim a trăit în sec. al VII-lea. După ce s-a călugărit, s-a retras în pustiul Tebaidei, unde a întemeiat un aşezământ monahal ce a durat până în zilele noastre. Gherasim era aşa de credincios, încât până şi fiarele sălbatice i se supuneau. Într-o zi, pe când mergea prin pustia Iordanului, a întâlnit un leu care răgea cumplit din cauză că-i intrase un spin în labă. Gherasim i-a scos spinul şi, din acel moment, animalul l-a urmat pretudindeni, ca un ucenic.
În acel timp, cuvioşii părinţi aveau la mănăstire un catâr cu ajutorul căruia aduceau apă de la Iordan. Cuviosul Gherasim l-a pus pe leu să-l păzească, iar leul îndeplinea cu bucurie sarcina. Într-o zi, leul s-a depărtat mult de catâr şi a adormit; câţiva negustori, trecând cu caravana pe acolo şi văzând catârul singur, l-au luat şi şi-au continuat drumul.
Iar Gherasim, crezând că leul a mâncat catârul, i-a spus: “Lucrul pe care îl făcea catârul îl vei face tu, slujind trebuinţele mănăstirii!” Şi leul s-a făcut ascultător şi căra apă de la Iordan pentru mănăstire. După o vreme, negustorii s-au întors pe acelaşi drum şi, pe când treceau râul Iordan, s-au întâlnit cu leul. Văzându-l, s-au speriat şi au fugit. Iar leul a luat catârul de frâu şi s-a dus direct la Sfântul Gherasim, aducând cu el şi câteva cămile.
Cuviosul Gherasim s-a bucurat de cele petrecute şi l-a eliberat pe leu de sarcinile pe care le primise. Leul, însă, deşi părăsise mănăstirea, venea o dată pe săptămână la Cuviosul Ghersim, plecându-şi capul înaintea lui, ca şi cum i s-ar fi închinat. Cronicile spun că, după ce Sfântul Gherasim a trecut la cele veşnice, leul a mers la mormânt şi, răcnind cu putere, a murit.