Sfântul Cuvios Eftimie cel Mare a trăit în sec. al IV-lea, pe vremea împăratului roman Grațian. S-a născut în Melitina Armeniei, din pântece sterp. Numele său înseamnă, în greacă, “voie bună”. La vârsta de 29 de ani, Eftimie pleacă la Ierusalim și se nevoiește într-o peșteră. Acolo a săvârșit multe minuni: a hrănit 400 de călători, deși nu avea pâine nici pentru zece persoane, a deschis porțile cerului tămăduind pământul de nerodire și a făcut, prin rugăciune, ca multe femei sterpe să aibă copii.
La acea vreme, Terevon saracinul și-a adus soția stearpă înaintea Cuviosului Eftimie: “Știu să mă plec, cinstite părinte, că te va asculta Dumnezeu dacă te vei ruga; pentru că El face voia celor ce se tem de Dânsul. Deci, fiindcă atât de multă vreme a trecut și nu m-am putut învrednici a avea fiu, pentru că soția mea e stearpă, te rog, părinte, roagă pe Iubitorul de oameni să ne dăruiască fiu”. Înțelegând credința lor, cuviosul i-a pecetluit de trei ori cu semnul crucii și, atingând cu mâna pântecele femeii, a zis: “Mergeți, bucurându-vă întru Domnul, pentru că vă dăruiește prin iubirea Lui de oameni trei fii”. Crezând cuvintele cuviosului, cei doi s-au dus cu bucurie; apoi a zămislit cea stearpă trei fii, după proorocia părintelui.
Sfântul Eftimie a fost un mare apărător al dogmelor bisericești. A luptat contra lui Nestorie, iar pe Chiril al Alexandriei l-a numit “luptător și învățător al dreptei-credințe”. Eftimie a mărturisit că în Iisus Hristos sunt două firi - firea dumnezeiască și firea omenească, dar neamestecate, neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite. Sfântul Eftimie cel Mare a trecut la cele veșnice în pace, la vârsta
