Traiesc in orasul meu, pe strada mea. In timp ce unii se preocupa de aspiratii ce fac bine la imagine, eu privesc peste umar. Nu pun la indoiala faima Brailei de oras nesigur. Sa nu ne mai ascundem in intuneric si sa tragem de semnul de intrebare ce atirna de cam mult timp. Oricit de civilizati vrem sa parem sau chiar sa devenim, atmosfera ce pluteste pe strazile orasului lasa de dorit. Daca tu indraznesti sa te strecori printre blocuri pe inserate, eu nu prea indraznesc.
La o prima vedere pare un tablou al persecutiei, o teama silita, insa o putem numi " autopersecutie". O autopersecutie la colt de strada, unde, oricit de curajos esti, indraznesti sa-ti iei o oarecare marja de eroare, sa calci apasat si sa te intrebi cine e silueta din penumbra. Si persoana aceea se intreaba la rindul ei daca nu e posibil sa-i smulgi geanta, cum a vazut la televizor. Nesiguranta atit de evidenta se datoreaza in primul rind unei civilizatii foarte scazute, unor prejudecati bine inradacinate si, nu in ultimul rind, unei proaste organizari umane. Atit de nereusita, incit se pare ca ne-am conformat, ca de fiecare data, plecind capul, ciulind urechile, dar fara sa scoatem vreun cuvint, pentru ca in fiecare moment cineva iti poate astupa elegant gura. Pun accent pe violenta fizica, rusinos, atit de frecventa. Dar unde e noutatea? " Ce e asa iesit din comun sa te impinga cineva pe strada ori sa te alerge un pitic pentru un ban?" se apara unii. Si daca m-am saturat intr-adevar de ceva, m-am saturat sa zimbesc inocent, sa confirm, sa oftez cu parere de rau ca nu pot avea siguranta pe propria mea strada si sa ma alatur clubului "nevazatorilor". Din aceasta nesiguranta si din aceasta situatie volatila a derivat o dorinta de ierarhizare. O ierarhizare gindita dupa legi nescrise, dupa nevoi orgolioase si dupa o agitatie deja grotesca. Si sincer m-am saturat sa ocolesc 10 m pentru ca risc sa fiu muscata de un ciine sau sa evit sa raspund remarcilor injositoare de-a dreptul. Supravietuiesc in orasul meu, pe strada mea.
La o prima vedere pare un tablou al persecutiei, o teama silita, insa o putem numi " autopersecutie". O autopersecutie la colt de strada, unde, oricit de curajos esti, indraznesti sa-ti iei o oarecare marja de eroare, sa calci apasat si sa te intrebi cine e silueta din penumbra. Si persoana aceea se intreaba la rindul ei daca nu e posibil sa-i smulgi geanta, cum a vazut la televizor. Nesiguranta atit de evidenta se datoreaza in primul rind unei civilizatii foarte scazute, unor prejudecati bine inradacinate si, nu in ultimul rind, unei proaste organizari umane. Atit de nereusita, incit se pare ca ne-am conformat, ca de fiecare data, plecind capul, ciulind urechile, dar fara sa scoatem vreun cuvint, pentru ca in fiecare moment cineva iti poate astupa elegant gura. Pun accent pe violenta fizica, rusinos, atit de frecventa. Dar unde e noutatea? " Ce e asa iesit din comun sa te impinga cineva pe strada ori sa te alerge un pitic pentru un ban?" se apara unii. Si daca m-am saturat intr-adevar de ceva, m-am saturat sa zimbesc inocent, sa confirm, sa oftez cu parere de rau ca nu pot avea siguranta pe propria mea strada si sa ma alatur clubului "nevazatorilor". Din aceasta nesiguranta si din aceasta situatie volatila a derivat o dorinta de ierarhizare. O ierarhizare gindita dupa legi nescrise, dupa nevoi orgolioase si dupa o agitatie deja grotesca. Si sincer m-am saturat sa ocolesc 10 m pentru ca risc sa fiu muscata de un ciine sau sa evit sa raspund remarcilor injositoare de-a dreptul. Supravietuiesc in orasul meu, pe strada mea.
