"Am amânat mereu să scriu pe blog despre o perioadă extrem de agitată din viaţa mea, care m-a modelat şi influenţat extrem de mult - anul 1990. Familia şi cei apropiaţi o cunosc foarte bine, nu era nimic de ascuns, dar sună prea aventuros ca să fie şi credibil; şi nici nu pot să fac o postare scurtă, sunt atâtea de spus. Acum însă, fiind în avion, am timp berechet, nu mă supăr dacă nu aveţi răbdare să citiţi tot, e mai mult doar ca să nu uit eu prea mult când voi fi bătrân şi-mi voi scrie memoriile! Glumesc, bineînţeles, dar culmea este că unul din cei mai fideli cititori ai blogului meu este chiar mama; pentru ea am scris această postare, să nu mă criticaţi că este prea lungă (trebuia să fie chiar mai mult), nu trebuie să vă obosiţi - nu are nimic politic, nimic de făcut o ştire!", îşi începe Ponta povestirea.
El relatează că la 17 ani a reuşit să intre într-un program de schimb cu un liceu din Nancy şi primise o invitaţie pentru o tabără. Plecarea lui Ponta a culminat cu mineriadele din iunie, care i-au provocat o stare de pesimism. "Am plecat spre Nancy cu acest pesimism faţă de viitorul României şi cu 40 de $ în buzunar (numai mama ştie de unde a reuşit să-i facă rost). Am mers cu un bilet de tren redus pentru elevi la Budapesta, apoi Praga şi Frankfurt, iar din gară m-au recuperat cei de la liceul din Nancy. Cam aventuros, ştiu, dar nici nu împlinisem 18 ani şi eram mult mai ambiţios şi mai curajos decât sunt acum", continuă social-democratul. Ponta spune că nu a vrut să se întoarcă în România şi a decis să plece la Paris, oraşul la care a visat toată adolescenţa.
"Ziua liberă o petreceam cu gaşca de români pe care îi întâlneam în Saint Michel"
"M-a luat un camionagiu şi, pe la miezul nopţii, am pus piciorul în locul visat. Metroul m-a dus în Gara de Nord şi am dormit în prima noapte chiar acolo, învăţând rapid de la ceilalţi aflaţi în aceeaşi situaţie cu mine unde să mă plasez şi cum să-mi pun bagajul sub cap, legat de mine, ca să nu rămân fără el!", povesteşte el prima noapte în capitala franceză.
Ponta spune că a muncit şi câteva luni la Paris. "În septembrie am terminat formalităţile şi am primit drept temporar de muncă. (...) Aşa că hoinăreala plăcută din august a luat sfârşit! În septembrie m-am apucat de lucru, la început la o benzinărie, apoi două luni la un supermarket (făceam cam o oră la dus şi una la întors plus cele opt de muncă şi una de pauză). Am reuşit să-mi închiriez o cămăruţă de 12 metri pătraţi la ultimul etaj dintr-un bloc în apropiere de Saint-Lazare (mă urmăresc gările, în Bucureşti am trăit 20 ani la Gara de Nord). După care am găsit serviciul ideal - la un fast-food din centru, program de la ora 17 până la închiderea de la 01.30, salariul mimin pe economie echivalent cu 1.000 $ (cine avea în România în anii 90 aşa salariu?!). Mă trezeam la prânz şi mergeam direct la Biblioteca Georges Pompidou, unde citeam şi ascultam muzică până când trebuia să plec la serviciu. Ziua liberă o petreceam cu gaşca de români pe care îi întâlneam în Saint Michel", mai consemnează Ponta.
