Înclinaţia spre poezie e lucru rar în societatea contemporană, iar în mediul rural s-ar putea spune că lipseşte cu desăvârşire, dacă nu ar apărea din când în când cineva care să arate că nu e chiar aşa. Ion Mălăia, de exemplu, din Grădiştea, satul de baştină al lui Fănuş Neagu, avea, încă din tinereţe, tendinţa să condenseze frumuseţea lumii în versuri, povestindu-şi în cuvinte puţine propriile trăiri şi senzaţii. La începutul anilor '80, poeziile lui Mălăia şi-au găsit loc în paginile revistelor literare din Bucureşti, criticii vremii spunând despre el că este un tânăr talent care promite. Confirmarea nu a vrut să vină, însă, destinul chemându-l pe Mălăia înapoi în satul natal, unde greutăţile vieţii i-au risipit în iluzii cariera visată, de om al literelor. Uneori, seara, la un pahar, amicii îi luau în râs dragostea de poezie. Trecut de 50 de ani, cu chipul îmbătrânit prematur dar înseninat de o privire inteligentă, Ion Mălăia nu s-a lăsat şi le-a demonstrat celor care l-au privit cu neîncredere că a scris într-adevăr poezii şi că poeziile lui merită strânse într-o carte. Ajutat de câţiva prieteni şi sponsori, el a reuşit să publice, la editura "Olimpiada", din Brăila, volumul intitulat "Confesiuni". "Tot ce vibrez e aripă / Tot ce mor e ecou / A vibra; iată rostul...", spune Ion Mălăia, din Gradiştea, într-una dintre poeziile sale.
