Credem că oriunde ar fi hotărât destinul să se nască, Panait Istrati ar fi fost altul. Aşa şi atât cât este, cu fabuloasa lui biografie, imposibil de retrăit pentru cine vrea să-i calce pe urme, Panait Istrati s-a format deplin în anii de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, la Brăila. Deşi a fost un huron hoinar fără pereche în literatura română, pentru el Brăila a rezumat Lumea şi a însemnat Acasă.
În cazul celuilalt mare povestitor al acestor pământuri, lucrurile sunt oarecum schimbate. La început, pe Fănuş Neagu puţine punţi îl legau de Brăila. Din copilărie avea în memorie doar plecările şi venirile tatălui, vara sau toamna, din Oborul Brăilei, unde vindea grâu sau pepeni.
Deşi Buzăul sau Râmnicul Sărat erau la o palmă de loc, acolo grădiştenii mergeau doar să procure cherestea, mărunţişuri pentru gospodăria ţărănească şi mai ales să cumpere sau să vândă cai. Când povestea, lui Fănuş Neagu îi plăcea să evoce bucuros o călătorie de la Gradiştea la Brăila, noaptea, în vârful unei căruţe pline cu saci de grâu. Dar totul părea învăluit mai mult în poveste. Pentru marii băsmuitori, ficţiunea bate realitatea. Opţiunea lui Fănuş Neagu pentru Brăila are un tâlc mai adânc.
...şi deodată, în miezul anilor 50, încă din primele povestiri, se impune fixarea taberei himerelor care însoţesc orice povestitor, la Brăila. Este posibil ca un rol important să fi avut enigmaticul prieten de atunci, Mihu Dragomir.
Este posibil ca prin intermediul acestuia Fănuş Neagu să fi cunoscut, chiar în acei ani secetoşi - literar vorbind - şi plini de capcane - nu fusese exmatriculat din şcoală, în ultima zi de curs, doar pentru că făcuse o vizită lui Ionel Teodoreanu? - romanele lui Panait Istrati. Deşi părea prin destin mai ataşat de Râmnicul Sărat sau de Galaţi, opţiunea pentru Brăila rămâne definitivă. Aceasta e lucrarea operei lui Panait Istrati asupra tânărului scriitor Fănuş Neagu. Deci, există în biografia lui Fănuş Neagu şi acest element de esenţă donquijotescă. De regulă, realitatea duce spre literatură. În cazul nostru, e invers: literatura a pornit în căutarea realităţii.
Inventariind datele realului, putem spune că acesta a fost norocul Brăilei. Nu există alt oraş românesc clătit în atâta clăbuc de metafore de către un autor. Când vom face publică lista metaforelor dedicate oraşului, brăilenii se vor cutremura de atâta frumuseţe. Oricum, lista este fără egal în literatura română.
Ideea enunţată la început se cuvine să fie nuanţată cu o altă formulare întrutotul îndreptăţită: fără Brăila nimeni nu poate înţelege pe deplin pe Fănuş Neagu!
Din perspectiva timpului, operele celor doi mari scriitori sunt complementare. Amândouă formează o saga brăileană întinsă pe ceva mai mult de un veac şi jumătate. Operele lui Panait Istrati evocă Brăila începând din etapa ei modernă, la două decenii de la eliberarea de sub turci, până în 1934, când autorul încheie destinul operei. Opera lui Fănuş Neagu începe din 1934, cu acţiunea romanului "Îngerul a strigat" şi evocă alte trei sferturi de veac de viaţă românească în vadul Brăilei la Dunărea de Jos.
Amândouă operele au ca pivot Brăila. Omul istratian, fascinat de mirajul departelui - numai Eminescu şi Macedonski îi sunt superiori - se regăseşte pe sine, cu mare voluptate în Balcania. Panait Istrati se afirmă în Europa în primii ani de după primul război mondial. O vreme este în mare vogă, se bucură de o glorie pariziană de care nu mai avusese parte niciun alt scriitor român. Dimpotrivă, Fănuş Neagu pare a fi, cel puţin deocamdată, sigilat de destin prin expresivitatea formidabilă a unui stil care-l face greu traductibil deşi, când îi citeşti opera, simţi duhul povestirilor lui Marquez pe aproape.
Pentru amândoi Brăila este centrul lumii, oraş fabulos, împins în legendă şi mit. Panait Istrati declarase la începutul anilor 30: Brăila îmi ajunge. Ea este pentru mine lumea. De asemenea, Fănuş Neagu evocă veşnica Brăilă plasată pe orbita Orientului de aventurieri zdrenţăroşi, doldora de vise.
Ambele opere, în complementaritatea lor spun povestea neamului de oameni de la Dunăre, dar şi, în stil cantemiresc, povestea tulburătoare, adesea tragică, a creşterii şi descreşterii miracolului Brăilei.
Povestirea, ca specie literară, este măsura cu care fiecare a încercat taina lumii. Niciunul nu a ştiut să construiască roman, dar amândoi par extraşi din Halima, amândoi au nesaţiul povestirii. Ea le-a salvat şi le-a prelungit viaţa. Când Istrati a ajuns cu povestitul spre ultimele evenimente trăite, a înţeles că cercul se închide. A hrănit cu sine povestirea până în ultimul moment. Viaţa i-a fost humusul din care a răsărit povestirea. Aceeaşi structură şeherezadică o întâlnim şi la Fănuş Neagu. A scris şi a rescris ultimul său roman Asfinţit de Europă, răsărit de Asie, amânând sfârşitul lumesc până când a încheiat romanul. S-a stins în urmă cu trei ani, la doar câteva zile după ce a încheiat şi ultima filă a manuscrisului.
Amândoi formează o paradigmă nouă a povestirii naţionale, reluând şi dezvoltând pe alt traiect paradigma clasică Ion Creangă-Mihail Sadoveanu. Prin opera lor, această parte de ţară urcă pentru prima dată în zona nouă a spaţiilor literare însămânţate cu mit.
O oarecare apropiere a celor două opere s-a făcut cu o anumită frecvenţă, dar enunţiativ şi ocazional. Chiar Fănuş Neagu, în interviuri şi în "Cartea cu prieteni" sugerează tema. Dar, din câte ştim, la detalii nu s-a coborât niciodată.
Această punte între două mari opere ale literaturii naţionale, formate într-o structură succedanee, de fapt, nu-l aşază pe cel de-al doilea în zona unei relaţii de tip maestru-discipol. Sub niciun chip Fănuş Neagu nu poate fi considerat un epigon istratian. Relaţia este mult mai subtilă şi a crescut, cu fiecare povestire, cu fiecare roman, mai ales în forme polemice.
Fiind naturi stihiale, structural polemice, adesea radicale, au simţit nevoia să iasă în for, devenind foarte buni ziarişti. Un capitol substanţial al pamfletului în literatura română poate rezuma lupta lor. Numai că, la recitirea dosarelor acestor capitole, la unul admiri tăişul teribil al sabiei, iar la celălalt mânerul înflorat, plin de semne, bătut în pietre preţioase.
Operele lor rezumă două ipostaze ale balcanismului literar românesc în două trepte diferite, rezumând trecerea de la nivelul pitoresc la cel estetic. Până să vorbim de sincronism, de arderea etapelor şi imitaţie, de saeculum şi forme fără fond, ne întoarcem din când în când la un tip de matcă primordială, amestec diafan de pitoresc şi tragic, la care Brăila, prin destin, asigură accesul. E o lume sudică neliniştită, cu personaje care au puterea de a transforma aventura în formă de cunoaştere.
Prin personaje memorabile amândoi fac concurenţă stării civile. Panait Istrati, prin legendarele Chira Chiralina şi Neranţula, prin năzdrăvanii Anghel şi Codin, dar şi prin Adrian Zografi şi Stavru.
Asemenea, Fănuş Neagu sporeşte umanitatea Bărăganului prin Ion Mohreanu şi Che Andrei, prin Maud (în sanscrită, Bucurie!) şi Vetina, sau prin Şuşteru, Ene Lelea şi Bănică. Împreună, cele două opere formează o umanitate care trăieşte clipa cu o patimă rară, o lume vitală, cum puţine mai avem pe măsură în literatura română, o lume decantată în ficţiuni, extrasă din marea de amar a Brăilei şi Bărăganului. Dacă Che Andrei are toate datele pentru a i se recunoaşte un destin istratian, moş Anghel are ceva din firea personajelor... fănuşiene.
Mi-ar fi fost drag să-l văd pe Fănuş Neagu traducând Panait Istrati. În mod cert era cel mai îndreptăţit să o facă, mai îndreptăţit chiar decât Eugen Barbu. Nu a făcut-o. Niciunul, din cei o sută care l-au intervievat, nu i-a pus această întrebare esenţială.
Un răspuns trebuie încercat: probabil s-a temut, arătând un instinct literar sigur. A preferat să traducă din W. Faulkner. Şi a făcut-o memorabil.
Panait Istrati şi Fănuş Neagu ilustrează două aventuri, total diferite, ale povestirii. Unul năvalnic, cu sufletul la gură, povesteşte ce a trăit, celălalt este ultimul mare membru al clubului matein, din stirpea rară a calofililor, dezvoltând gratuitate. Unul, poliglot de limbi balcanice, la care adaugă limba franceză, celălalt un vârtos poliglot de limba română, cum ar zice Nichita Stănescu. Istrati a adus povestirea la funcţia ei simplă, de mărturisire a unei experienţe, fără mare preocupare pentru stil, celălalt de altă factură, dresează fiara cuvântului, ca la marile spectacole de circ, iar cuvântul, supus, execută tumbe semantice, spre uimirea galeriei.
Nu e nimic buimac sau întâmplător în aceste opţiuni, dimpotrivă, avem de-a face cu o raportare programatică. Pe Fănuş Neagu îl interesa enorm prezenţa sa în acest binom, de aceea credem că avem de-a face cu o opţiune studiată, calculată.
Umbra lui Panait Istrati se întinde în varii forme, de la primele opere până la ultimele. În povestirea de debut "Nu mai e loc pe lume", din 1955, Nicolae Suflet, personajul principal, spune seara, la târg, în jurul focului Cântecul Chirei. Este ca un cântec de deschidere, ca mai apoi să înceapă fiecare să-şi spună păsurile. Balada Chirei devine astfel un cântec ritualic, aşa cum este balada Mioriţa în povestirea "Orb sărac", din "Hanu Ancuţei", de M. Sadoveanu. Cerşetorul Constantin, orbul, are un legământ de la bacii vechi din pustie, să cânte mai întâi şi mai întâi vechiul cântec al mioarei. În Oborul Brăilei, ca pe vremuri la hanul Ancuţei, poveştile nu pot începe fără un cântec de deschidere, ritualic. La M. Sadoveanu, Mioriţa, la Fănuş Neagu, Chira.
În "Îngerul a strigat", cel mai important roman al lui Fănuş Neagu, elementul declanşator al destinului personajelor este un pattern care reia tema din balada Chira. Mama lui Ion Mohreanu se îneacă în Dunăre, împreună cu grecul cu care fugise pe un şlep. De aici începe destinul tragic al neamului Mohrenilor. Evident, este uşor de identificat aici tema din balada Chira. Cele două mari romane - două capodopere ale prozei naţionale - izvorăsc din acelaşi text, din baladă, dar au rezolvări epice diferite, ca două râuri care au izvor comun, dar îşi fac albie pe versanţii unui munte.
De aici decurg alte teme care au, de asemenea, rezolvări diferite: tema haiduciei, tipologia feminină, starea buimacă a personajelor, tema personajului picaresc, rătăcitor prin lume.
Nici în ultimul roman, "Asfinţit de Europă, răsărit de Asie", Fănuş Neagu nu iese din zona acestor raportări.
Cel mai complex personaj feminin este Veturia, imaginat de autor ca o nouă Chiră. Până şi numele personajului are semnificaţii tainice: Veturia are vechi rădăcini latineşti (veteranus) semnificând Bătrâna.
În tot ce a scris Fănuş Neagu s-a raportat în permanenţă, s-a delimitat sau a dat alte rezolvări epice, de cele mai multe ori cu sens polemic, de Panait Istrati, perechea lui astrală.
