Distingem astfel adevărate strategii de retragere din faţa frigului scitic din Bărăgan - iarna, ca anotimp, este o structură absentă - şi, pe de altă parte, exprimarea naturii lui solare. Dimensiunea fabuloasă a exodului ciulinilor - pagină memorabilă din prima parte a romanului "Ciulinii Bărăganului" - evocaţi halucinant în mari turme de sfere de spini rostogolindu-se spre sud în bătaia crivăţului sugerează o spaimă de boreal.
În aceste călătorii prin Orient, cu scop deocamdată nedivulgat, Panait Istrati îndură cu seninătate umilinţe şi mizerii greu de acceptat. Trăieşte ca vrăbiile, mănâncă puţin, munceşte pe ici-colo, caută de muncă, dar se roagă să nu găsească, doarme pe apucate în spaţii sordide. Are însă o curiozitate de neostoit, doreşte să cunoască oameni şi locuri. Într-un sens mai înalt, el practică scoptophilia, în sensul vechi, grecesc, de om care priveşte realitatea şi spune doar ceea ce vede.
Descinde într-o lume de halima, cu vagabonzi, zilieri, aventurieri, circari, palicari, "peşti", vântură-lume, femei fără căpătâi. O lume pitorească, în felul ei, o lume măruntă în care virtutea şi ticăloşia îşi dispută întâietatea, iar bogăţia şi sărăcia sunt relative. Culmea este că găseşte pretutindeni brăileni, pe principiul verificat că un brăilean, dacă pleacă de acasă, unde ajunge, tot brăileni caută. Orientul începutului de veac XX, aşa cum îl cunoaşte Panait Istrati este un turn Babel care are o singură virtute, dragă lui Adrian Zografi: nu cunoaşte intoleranţa. Deocamdată. Aici fiecare zi are povestea ei unică şi irepetabilă.
Adevărul este că Orientul oferă sursă de inspiraţie pentru jumătate din opera istratiană. Cealaltă jumătate are ca element pivotant Brăila.
Acum când avem acces la întregul operei istratiene putem spune că acele călătorii intermitente făcute în Orient, între 1906 - 1913 au rostul lor, ţinut deocamdată secret: autorul caută un spaţiu care să devină cândva literar. Hoinarul brăilean căuta cu înfrigurare ceva ce va divulga târziu, peste un deceniu, prin opera sa: un loc adecvat care să primească altoiul unei opere.
Nu s-a remarcat deloc, în cazul lui Panait Istrati, aspectul programatic al operei. Tuturor li s-a părut că opera este a unui buimac şi că ea ţâşneşte ca un gheizer, ca din nimic. Nicidecum. Totul este programat, în tăceri şi îndârjiri, cu viaţa pusă amanet pentru operă, cu o rigoare inginerească.
Tot ce rezumă aventura de suprafaţă a omului Panait Istrati, după 1906, duce, de fapt, către "Chira Chiralina" şi celelalte opere care au urmat. Când ajunge să le publice, după ce primeşte elogiul lui Romain Rolland care remarcase tumultul geniului, operele erau deja pregătite până la detaliu. Scrierea lor este, de fapt, o formă de transcriere. Se ştie, Istrati scria uşor, fără chinurile stilului, fără adăugiri, doar cu nuanţări şi şlefuiri care adaptau textul unui autodidact pentru limba franceză.
La ce viaţă a dus în aceşti ani - a fost un atlet al mizeriei - doar opera la care medita în tăcere îl mai ţinea în viaţă, ca un colac de salvare în oceanul social.
Opera însăşi, în formele ei lente de alcătuire devenise o fiinţă care îşi cerea drepturile, îşi impunea voinţa, cerea omului să făptuiască în numele ei. Dacă ar fi să cuantificăm câtă proză a produs aventura occidentală a lui Panait Istrati, realitatea ne-ar obliga să spunem: mai nimic. Doar o povestire arată marea nostalgie a Occidentului, sugerând prima încercare - ratată - de a vedea Parisul: Direttissimo, publicată în 1928.
Orientul rămâne raiul lui beteag. Aici cunoaşte, ca într-o mare iniţiere, binele şi răul, aventura, iubirea şi malformările ei.Orientul este mediul predilect, spaţiul literar cel mai rodnic. În niciun alt mediu Panait Istrati nu s-a simţit atât de senin, de împăcat cu sine, ca în povestirile orientale, de la "Chira Chiralina" până la "În lumea Mediteranei (Apus de soare)". De dragul prieteniei şi aventurii îndura orice. Sentimentul divin al libertăţii aici îl are.
Chiar dacă pleacă din Brăila pentru că se simţea încorsetat, totuşi substanţa povestirilor cu subiect oriental nu este fundamental diferită de povestirile cu subiect brăilean.
Între "Căpitan Mavromati" şi "Bakâr" sau între "La stăpân" şi "Musa" nu sunt rupturi fundamentale. Deşi Brăila avea atunci, la începutul veacului XX numeroase forme de existenţă occidentală, chiar la fel de puternice ca cele orientale, totuşi Panait Istrati optează doar pentru subiectele care sugerează atmosfera orientală. Orientul îi arată, ca unui fiu pe care îl recunoaşte, toate podoabele şi îi oferă mari daruri. În zona existenţei materiale, nimic semnificativ. Fundamental rămâne darul povestirii fără sfârşit, care se naşte una din alta, într-o structură şeherezadică. Această putere de a transforma existenţa diurnă în poveste devine o taină a operei istratiene sugerând puterea creaţiei salvatoare.
În 1924, când publica în "Adevărul literar şi artistic" povestirea "Sotir", scrisă cu doi ani înainte, adăuga o "Notă a autorului" în care amintea cuvintele "marelui dascăl" Romain Rolland: "creaţia m-a scăpat de la boală, de la moarte, de la pierzanie". Cei şapte ani de cunoaştere a Orientului alternează cu activitatea sindicală din docurile Brăilei dar şi cu cea de ziarist. Plecarea din Brăila spre Alexandria Egiptului are loc în decembrie, 1906, la doar câteva zile de la publicarea primului articol. În ziare de stânga Panait Istrati a publicat, între 1906 şi 1913, 92 de articole, adică substanţa unei cărţi de 270 de pagini, conform ediţiei "Humanitas" a publicisticii. Între tânărul care a aderat la mişcarea sindicală sau politică şi exprimă ceea ce crede în presa vremii şi tânărul liber care, perioade lungi, trage mâţa de coadă prin Cairo, Damasc, Smyrna, Alexandria, Pireu, Beirut, Port-Said este o diferenţă enormă. În povestirile orientale care evocă această perioadă ochiul social este adormit. Nu tresare la nicio realitate care, fie la Brăila, fie în România, scandalizează, îi umple condeiul de revoltă şi îl face unul din cei mai buni ziarişti de stânga din România începutului de secol.
În povestirile orientale însă, nu apare nicio problematică socială, nicio observaţie despre codul moral al lumii în care trăieşte. Nu judecă pe nimeni, trece cu vederea peste situaţii revoltătoare. Nu luptă, nu măsoară realitatea cu vreun canon ideologic sau social, nu vrea binele nimănui. Trăieşte între greci, armeni, evrei, turci, întocmai ca la Brăila. Cunoaşte lumea cosmopolită dar şi duhorile azilului gorkian de noapte. Doar datele biografice confirmă că avem de-a face cu aceeaşi persoană. Dimpotrivă, sindicalistul este un admirabil luptător social. El are verb tăios, este pamfletar pătimaş în tot ceea ce scrie. Când analizează realitatea brăileană sau românească dezvoltă agresivitate, e analitic, are ochi bun şi vede răul social, trage repede sabia verbului din teacă. Avea făcute patru clase primare în şapte ani şi are curajul să înceapă o polemică de la egal la egal cu N. Iorga. Și nu reiese că este înfrânt. Savantul nu i-a iertat niciodată curajul de cizmar care se înălţase peste croiala sandalelor sale... Este un ziarist de primă mână, care nu mănâncă degeaba coloanele ziarelor sale.
Cele două imagini sunt faţa şi reversul personalităţii lui Istrati. Este aici exprimată tensiunea dintre vocaţie şi aspiraţie, dintre luptătorul pentru orice formă de nedreptate, pentru, cum se spunea în cea mai bună limbă de lemn, o lume mai bună, şi omul cotropit de lumea din Levant.
Lumea orientală este benefică pentru artist, lumea românească este benefică pentru ziarist. Acum nu ştim care este vocaţia şi care este aspiraţia. Deocamdată înclinăm să credem că vocaţia de scriitor înăbuşă pentru o vreme aspiraţia de ziarist, de observator al realităţii.
Tânărul ziarist cunoaşte surprinzător de bine principiile luptei de clasă. Când îşi scrie articolele politice dezvoltă această tensiune, apără pe cei nedreptăţiţi, identifică răul în cei care malformează umanul, acuză. Dimpotrivă, când evocă întâmplările trăite de el în peregrinările orientale, chiar dacă vede realităţi asemănătoare oarecum cu cele de acasă, el dezvoltă o viziune de prozator, fără niciun amestec al politicului. Fiind ziarist "de stânga" s-ar zice că ura faţă de societatea burgheză este un principiu fundamental. Mai ales la începutul secolului al XX-lea acest maniheism funcţiona în ziarele de stânga din România ca un fel de religie.
Toţi scriitorii români "de stânga" contemporani cu Istrati, care şi-au scris opera pe principiile luptei de clasă, pe îndemn la ură şi răzbunare au sfârşit prost. Al Sahia, I. Păun - Pincio, Th. Neculuţă şi mulţi alţii au sfârşit în firidele prăfoase şi mărunte ale istoriei literare. Tocmai pentru că şi-au cuplat opera la principii doar politice, ignorând legile estetice.
Istrati însă are reflexe sănătoase de scriitor. El rămâne un prozator pur, cu instincte epice sănătoase dar în egală măsură rămâne şi un ziarist la fel de pur prin spiritul polemic şi justiţiar care îl animă. Dar cele două feţe ale medaliei firii istratiene se vor mai întâlni o dată într-o confruntare teribilă în timpul celor 16 luni de călătorie prin U.R.S.S. I s-a cerut să călătorească prin "măreaţa Uniune" cu ochii larg închişi, să nu vadă realitatea profundă, dureroasă, la zece ani de la Revoluţie.
Numai că Istrati se revoltă şi scrie celebra "Spovedanie pentru învinşi". Gestul său are urmări tragice. "Aspiraţia" îşi ia revanşa, tulbură profund "vocaţia" scriitoricească. Scriitorul iese din această luptă învins, pustiit, bolnav. Nu îşi va mai reveni niciodată.
Diferenţa între palicar şi ziarist este enormă. Omul nu poate fi înţeles decât ca fiinţă mitologică, un Ianus bifrons, care deşi trăieşte în medii oarecum asemănătoare, are reacţii diferite: priveşte cu voluptate mizeria Orientului şi trăieşte cu îndârjire şi revoltă prezentul românesc.
Care este Istrati cel adevărat? Sunt mai multe răspunsuri posibile. Oricum provocarea nu este oarecare.
Această structură bipolară a personalităţii o mai întâlnim doar de câteva ori la câteva personalităţi accentuate din literatura română. Patternul românesc rămâne tot Eminescu, împărţit între lirica de dragoste şi pamflet, între poem filosofic şi cronică politică în ziarele vremii.
Ziaristul Istrati scrie despre teme ale zilei, despre probleme sociale consemnate în timp real. Efemeridele din presă sugerează o scurtcircuitare a timpului trăirii cu timpul scrierii.
Dar între tânărul rătăcitor din 1913 şi povestitorul din 1923 este un deceniu care îndulceşte realul. Ecuaţia camusiană a timpului trăirii şi a timpului mărturisirii are efecte benefice pentru scriitor. Timpul dă o altă dimensiune realului.
Încă o dată literatura îşi arată întreaga şi dulcea ei putere. Chiar dacă proza istratiană este rezultatul unui pact biografic- Istrati este un scriitor care ilustrează exemplar situaţia - totuşi ficţiunea nu dă pace elementului biografic, ea lucrează, impune încet dar sigur legile ei implacabile, iar biograficul nu rămâne în cele din urmă decât ca o mască. Dacă am reflecta asupra sensului biografiei lui Istrati - fără îndoială, una din cele mai fascinante biografii din literatura universală - s-ar impune atenţiei noastre un tip de realitate care, exprimându-se identic de câteva ori, devine o marcă a destinului.
Toate marile etape distincte ale biografiei scriitorului au o durată aproximativ egală. Mereu, după şapte ani - cifră cu o oarecare simbolistică magică - după mari, grele şi complicate acumulări, destinul scriitorului dezvoltă o spectaculoasă schimbare de cod.
Prima perioadă, am arătat deja, începe în decembrie, 1906, cu "Chemarea Orientului", cu prima călătorie în ţări mediteraneene şi se încheie în 1913, tot în decembrie, când pleacă la Paris deci cu un alt eveniment care îi va marca destinul, "Chemarea Occidentului". Cele două "chemări" au fost evocate în ultimul roman "În lumea Mediteranei", primul volum "Răsărit de soare", al doilea, "Apus de soare". Între un răsărit şi un apus - mari metafore ale ultimului roman- se consuma ziua astrală a operei lui Panait Istrati.
Majoritatea subiectelor povestirilor şi romanelor sale au rădăcinile înfipte în întâmplarile acestor ani.
