Imi este greu sa-mi imaginez ce se petrece in mintea unui copil care nu si-a vazut parintii de luni ori ani de zile. Ce emotii traieste cind le aude vocea doar la telefon si cind le vede ochii doar in pozele trimise pe e-mail, din Franta, Spania ori Italia, acolo unde si-au gasit o piine mai dulce. Ori cind le masoara dragostea in suma primita prin Western Union, in telefonul sofisticat primit de ziua de nastere ori in mesajul trimis prin SMS.
Singuratatea capata pentru acesti copii o noua dimensiune: este amestecata cu tristetea orfanului, dar si cu bucuria libertatii supreme si a banilor din belsug primiti fara logica, indiferent de notele din catalog. Invidiati de colegii de scoala, mustruluiti de profesori, inghesuiti, santajati ori curtati de golanii scolii sau ai cartierului, orfanii de ocazie dezvolta sentimente neobisnuite, tulburari afective ale caror efecte, sint convins, devin greu de intuit si aproape imposibil de indreptat.
Goniti din Romania de saracie, parintii acestor copii seamana in urma lor o altfel de saracie, un alt fel de gol, mai greu de astupat chiar si decit foamea din stomac.
Ma intorc la o idee mai veche si cred ca veti fi de acord cu mine ca a creste, a educa, a implini un copil este un proces mult mai dificil decit a conduce o masina. Si atunci cum se face ca nu exista o scoala care sa-i invete pe viitorii parinti care sint implicatiile, drepturile si obligatiile care survin in urma nasterii? Cum se face ca nu se organizeaza un examen care sa ateste ca doi oameni sint apti pentru a-si educa viitorul odor si, la urma urmei, de ce nu se elibereaza un certificat fara de care, ca cetatean al acestei tari, sa nu ai voie sa faci ori sa cresti copii? La fel cum exista scoala de soferi, examenul de admitere ori permisul de conducere.
3.100 de copii braileni sint handicapati afectiv, gratie unor parinti care si-au derogat responsabilitatile, tabacind in fundul sufletelor micutilor cuvintele dor si dragoste pina la golirea de sens si de continut.
Viitorul suna. Dar pare soneria de sfirsit de ora a unui prezent trait iresponsabil.
Singuratatea capata pentru acesti copii o noua dimensiune: este amestecata cu tristetea orfanului, dar si cu bucuria libertatii supreme si a banilor din belsug primiti fara logica, indiferent de notele din catalog. Invidiati de colegii de scoala, mustruluiti de profesori, inghesuiti, santajati ori curtati de golanii scolii sau ai cartierului, orfanii de ocazie dezvolta sentimente neobisnuite, tulburari afective ale caror efecte, sint convins, devin greu de intuit si aproape imposibil de indreptat.
Goniti din Romania de saracie, parintii acestor copii seamana in urma lor o altfel de saracie, un alt fel de gol, mai greu de astupat chiar si decit foamea din stomac.
Ma intorc la o idee mai veche si cred ca veti fi de acord cu mine ca a creste, a educa, a implini un copil este un proces mult mai dificil decit a conduce o masina. Si atunci cum se face ca nu exista o scoala care sa-i invete pe viitorii parinti care sint implicatiile, drepturile si obligatiile care survin in urma nasterii? Cum se face ca nu se organizeaza un examen care sa ateste ca doi oameni sint apti pentru a-si educa viitorul odor si, la urma urmei, de ce nu se elibereaza un certificat fara de care, ca cetatean al acestei tari, sa nu ai voie sa faci ori sa cresti copii? La fel cum exista scoala de soferi, examenul de admitere ori permisul de conducere.
3.100 de copii braileni sint handicapati afectiv, gratie unor parinti care si-au derogat responsabilitatile, tabacind in fundul sufletelor micutilor cuvintele dor si dragoste pina la golirea de sens si de continut.
Viitorul suna. Dar pare soneria de sfirsit de ora a unui prezent trait iresponsabil.
