• corespondenţa dintre un militar aflat pe frontul Celui De-al Doilea Război Mondial şi iubita sa rămasă acasă, la Brăila, dă o pată de culoare unei colecţii de cărţi poştale şi ilustrate vechi ale unui brăilean pasionat de istoria oraşului nostru
Pasiunea colecţionarilor de ilustrate vechi sau cărţi poştale poate scoate la iveală poveşti de viaţă ce răzbat din parfumul unor vremuri demult apuse, frânturi din existenţa unor persoane care au trecut prin lume în conjuncturi mai mult sau mai puţin fericite. O poveste de dragoste care a avut de înfruntat anii grei ai Celui De-al Doilea Război Mondial poate fi citită printre rândurile scrise, cu litere mici dar totuşi lizibile, pe cărţile poştale trimise de pe front de un tânăr brăilean iubitei sale rămase să îl aştepte în oraşul de pe malul Dunării. Corespondenţa, întinsă pe durata a cinci ani, face acum parte din impresionanta colecţie a lui Valerică Butoi, brăileanul pasionat de istoria surprinsă pe micile foi de carton ale unor fotografii sau cărţi poştale de epocă. Acesta a intrat în posesia mai multor cărţi poştale semnate de Alex Tănăsescu, militar din cadrul Regimentului 38 Infanterie, şi trimise domnişoarei Lizette Negru, cu adresa de domiciliu pe strada Graţiei, nr. 16. Destinatara a păstrat cu grijă, din câte se pare, scrisorile primite de la pretendentul său, alături de acestea fiind găsită şi o frumoasă fotografie a domnişoarei Lizette. Din păcate, nu avem şi scrisorile trimise de aceasta către Alex Tănăsescu şi nici o imagine a tânărului amorez. În colecţia lui Valerică Butoi a intrat, în schimb, şi o fotografie a cazărmii Regimentului 38 Infanterie, aflată pe Calea Călăraşilor. În ultimii ani ai existenţei sale, aceasta era cunoscută brăilenilor cu denumirea “unitatea de la Capelă”, după ce lângă ea a fost construită Capela Militară de pe Calea Călăraşilor. De circa 10 ani, respectiva unitate militară a fost desfiinţată, iar clădirile fostei cazarme au rămas ale nimănui.
Aflându-se pe front, militarul Alex Tănăsescu nu putea coresponda cu iubita sa prin intermediul unor scrisori închise în plic, ci doar prin cărţi poştale scrise la vedere, pe care nu avea voie să menţioneze locul unde se află şi nici alte detalii legate de armată. Cărţile poştale erau expediate gratuit, purtând obligatoriu ştampila cenzurii militare. Citindu-le, nu aflăm decât amănunte legate de starea de sănătate şi de spirit a expeditorului. Acesta are grijă de fiecare dată să dea asigurări că “este bine”, le doreşte şi celor de acasă acelaşi lucru, iar femeii iubite îi spune periodic, cel puţin în partea de început a corespondenţei, cât de mult îi lipseşte şi cât aşteaptă ziua când se vor revedea. Anii lungi de război şi-au spus, însă, cuvântul, iar răbdarea iubitei, greu pusă la încercare de aşteptarea prelungită, pare să fi dus la un deznodământ nu tocmai fericit pentru relaţia celor doi.
În noiembrie 1939, fruntaşul Tănăsescu îi scria, printre altele, domnişoarei Lizette: “Eu sunt bine sănătos şi sper cât de curând să ne vedem, ceea ce doresc foarte mult. Îţi trimit multă sănătate şi să fii tot cum ai fost, adică cuminte şi să nu te plimbi prea mult şi prea târziu pe Regală”. Plimbările pe Regala Brăilei erau, se pare, la mare modă în acei ani. În ianuarie 1941, militarul scria: “Fac ce fac şi îmi aduc aminte de iarna trecută, când făceam 2 - 3 ture cu tine pe Regală şi-mi îngheţa mâinile atunci. Acum nu mai am această neplăcere, fiindcă sunt gros îmbrăcat şi totodată m-am mai împlinit oleacă la corp”. Anii treceau şi distanţa fizică dintre cei doi începea să se vadă în mici reproşuri strecurate în corespondenţa lor. Februarie 1942: “În cartea poştală a ta îmi scrii că nu am fost atent cu tine! Eu cred că totdeauna ţi-am dat o deosebită atenţie, atât ţie cât şi prietenelor tale, aşa că nu cred să fii atâta de supărată pe mice cât îmi închipui eu!”. Câteva luni mai târziu, în iunie 1942, militarul scria: “Draga mea Lizette, am primit c.p. a ta şi m-am bucurat f. mult, căci ai grije de mine şi îmi scrii din când în când, dar totuş doresc să te văd personal, căci de atâta corespondenţă ţi-am uitat şi chipul...”.
Un epilog trist?
Din păcate, cum “ochii care nu se văd se uită”, cu timpul se pare că relaţia dintre cei doi s-a răcit. Pe 7 februarie 1944, la cinci ani de când trimisese primele cărţi poştale către iubita lui, Alex Tănăsescu, avansat între timp la gradul de caporal, scria pe un ton destul de pesimist, pe fondul unui război care părea că nu se mai termină. “Mă gândesc f. mult la tine şi sper că în curând să ne vedem, bineînţeles dacă o vrea bunul Dumnezeu. În tot cazul draga mea, te rog să nu-ţi pierzi răbdarea (...). Acum rămâne la aprecierea ta dacă mai simţi ceva pentru mine căci e foarte adevărat căci această aşteptare a ta este cam lungă şi orice lucru început are şi un sfârşit... Eu de promis că vin acasă, nu mai promit nimic fiindcă nu mă rezem pe nicio bază sigură, aşa că eu trebuie să aştept cu resemnare ziua când va veni şi fericirea mea. Până atunci te îmbrăţişez cu drag, al tău prieten Sandi”. Câteva zile mai târziu, pe 28 februarie 1944, tulburat de nişte veşti sosite de acasă, pe care le voia neapărat lămurite, Alex îi trimitea un ultimatum domnişoarei Lizette. “Îmi pomeneşti de o chestie întâmplată cu fraţii T. şi nu îmi explici detaliat cum a fost ci numai aşa, pe ocolite. De ce asta? Dacă s-a întâmplat ceva poţi să-mi scrii şi mie sincer fiindcă eu nu fac parte din acei care se revoltă degeaba la cel mai mic lucru. Aici am învăţat să primesc lovituri mai mari fără să clipesc măcar. (...) Te rog foarte mult să-mi scrii sincer cum a fost şi ai cuvântul meu căci nu voi spune nimic, însă dacă aflu eu înainte de a-mi scrie mă voi supăra foarte rău pe tine. (...). Am destule ţigări şi timp ca să aştept răspunsul tău!”.
Cartea poştală de la finele lunii februarie a anului 1944 este ultima, în ordine cronologică, dintre cele intrate în posesia colecţionarului Valerică Butoi. Nu ştim dacă a existat un răspuns din partea domnişoarei Lizette şi dacă a mai continuat corespondenţa dintre cei doi. Nu ştim nici dacă Alex Tănăsescu a supravieţuit războiului. Poate că s-a întors cu bine acasă, s-a împăcat cu iubita lui şi s-au căsătorit, aşa cum plănuiau cu ani în urmă, în corespondenţa lor. Sau poate nu... N-avem de unde şti! Tot ce ne-a rămas sunt acele cărţi poştale scrise cu litere mici pe nişte bucăţi de carton ce au făcut faţă surprinzător de bine trecerii timpului.
