Scena politica romaneasca a intrat, in fine, in normalitate. O normalitate aparte, a ei, pe care si-a creat-o cu consecventa de-a lungul ultimilor ani. Actorii isi stiu locurile, isi interpreteaza cu candoare rolurile, baletul parlamentar romanesc are darul de a uimi pe orisice observator. Scena politica romaneasca a depasit faza politichiei caragialiene si s-a mutat in cea a absurdului ionescian.
Politicieni inepti si fara respect fata de cei care i-au votat se tin cu dintii de scaunele din Parlament, nu numai pentru ca de acolo au acces direct la buzunarele bugetului national, ci si pentru ca lipsa locului caldut pe care au grija sa il viziteze cit mai putin cu putinta le-ar produce o criza identitara. Si asta pentru ca politicienii romani nu sint politicieni pentru ca vor sa isi reprezinte conationalii si sa le apare interesele. Ei sint politicieni pentru ca nu mai pot fi nimic altceva. Si pentru ca s-au identificat cu rolul lor de parinti ai natiunii atit de mult, nici nu mai realizeaza (poate ca nici nu mai conteaza pentru ei), ca natiunea li se risipeste. Romanii aleg calea exilului, cei care ramin se desprind de politica din ce in ce mai mult, cei care vor sa se implice se trezesc blocati de aceiasi cerberi de acum doua decenii sau, pe ici, pe colo, de fii sau nepotii acelora. Politicianul roman obsedat de scaun nu numai ca se adreseaza unor scaune goale, ca in faimoasa piesa a lui Ionesco, dar si reprezinta o masa de scaune goale. 469 de reprezentanti absenti ai unei natiuni fugitive.
Continuarea mascaradei prin care presedintelui Basescu i se cere suspendarea din functie aduce la rampa figuri caraghioase si reactii trist-hilare. Un anume presedinte de partid de buzunar urla disperat si din rarunchi ca el este justitiarul natiunii, cel care ii monitorizeaza presedintelui actiunile. Pietrificati de rusinea si tupeul lui, noi, privitorii de pe margine, ne gindim la citi or fi fost cei pe care noul justitiar i-o fi trimis la pierzanie pe cind activa ca informator ascuns sub numele unui personaj de roman calinescian. Vechiul justitiar al natiunii, cel ale carui metamorfoze din om in sarpe, din sarpe in larva, dar niciodata dincolo, se indigneaza singur de propria-i indignare si se razboieste schizofrenic cu propriile fantome. Lor li se adauga o intreaga alta (neasteptata) sleahta de individizi, cu figuri ingrozite de spectrul prabusirii tronurilor inalte, inalte pe care s-au catarat cu avint, fara sa vada ca nu au picioare prea stabile.
Si tot acest spectacol care nu are decit cum sa faca deliciul unui caricaturist are loc intr-o cutie de plastic transparenta. Noi, cei de-afara, atitia citi mai avem rabdare sa ne uitam la vodevilul prost din interior, batem cu pumnii in peretii de plastic, strigam, ne strimbam, ne agitam, doar-doar le-om atrage atentia celor dinauntru ca vrem sa fim auziti. Ei ne vad, ne fac cu mina, ne fac bezele din cind in cind, iar apoi ne intorc spatele. Cite unul, preocupat de o conversatie la telefonul mobil, in drum spre masina personala care costa cam cit salariul pe doi ani si jumatate al unui muncitor, ne observa indignat, se opreste ca si cum ar incerca sa ne auda si apoi gesticuleaza spre urechi: "Nu se aude!", ne transmite prin semne. Iar noi, neputinciosi, ne lasam miinile sa ne cada pe linga corp, punem capul in pamint, ne facem valiza si plecam. Iar incetul cu incetul, cei 469 se vor conduce unii pe altii.
Politicieni inepti si fara respect fata de cei care i-au votat se tin cu dintii de scaunele din Parlament, nu numai pentru ca de acolo au acces direct la buzunarele bugetului national, ci si pentru ca lipsa locului caldut pe care au grija sa il viziteze cit mai putin cu putinta le-ar produce o criza identitara. Si asta pentru ca politicienii romani nu sint politicieni pentru ca vor sa isi reprezinte conationalii si sa le apare interesele. Ei sint politicieni pentru ca nu mai pot fi nimic altceva. Si pentru ca s-au identificat cu rolul lor de parinti ai natiunii atit de mult, nici nu mai realizeaza (poate ca nici nu mai conteaza pentru ei), ca natiunea li se risipeste. Romanii aleg calea exilului, cei care ramin se desprind de politica din ce in ce mai mult, cei care vor sa se implice se trezesc blocati de aceiasi cerberi de acum doua decenii sau, pe ici, pe colo, de fii sau nepotii acelora. Politicianul roman obsedat de scaun nu numai ca se adreseaza unor scaune goale, ca in faimoasa piesa a lui Ionesco, dar si reprezinta o masa de scaune goale. 469 de reprezentanti absenti ai unei natiuni fugitive.
Continuarea mascaradei prin care presedintelui Basescu i se cere suspendarea din functie aduce la rampa figuri caraghioase si reactii trist-hilare. Un anume presedinte de partid de buzunar urla disperat si din rarunchi ca el este justitiarul natiunii, cel care ii monitorizeaza presedintelui actiunile. Pietrificati de rusinea si tupeul lui, noi, privitorii de pe margine, ne gindim la citi or fi fost cei pe care noul justitiar i-o fi trimis la pierzanie pe cind activa ca informator ascuns sub numele unui personaj de roman calinescian. Vechiul justitiar al natiunii, cel ale carui metamorfoze din om in sarpe, din sarpe in larva, dar niciodata dincolo, se indigneaza singur de propria-i indignare si se razboieste schizofrenic cu propriile fantome. Lor li se adauga o intreaga alta (neasteptata) sleahta de individizi, cu figuri ingrozite de spectrul prabusirii tronurilor inalte, inalte pe care s-au catarat cu avint, fara sa vada ca nu au picioare prea stabile.
Si tot acest spectacol care nu are decit cum sa faca deliciul unui caricaturist are loc intr-o cutie de plastic transparenta. Noi, cei de-afara, atitia citi mai avem rabdare sa ne uitam la vodevilul prost din interior, batem cu pumnii in peretii de plastic, strigam, ne strimbam, ne agitam, doar-doar le-om atrage atentia celor dinauntru ca vrem sa fim auziti. Ei ne vad, ne fac cu mina, ne fac bezele din cind in cind, iar apoi ne intorc spatele. Cite unul, preocupat de o conversatie la telefonul mobil, in drum spre masina personala care costa cam cit salariul pe doi ani si jumatate al unui muncitor, ne observa indignat, se opreste ca si cum ar incerca sa ne auda si apoi gesticuleaza spre urechi: "Nu se aude!", ne transmite prin semne. Iar noi, neputinciosi, ne lasam miinile sa ne cada pe linga corp, punem capul in pamint, ne facem valiza si plecam. Iar incetul cu incetul, cei 469 se vor conduce unii pe altii.
