Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Nonversus sau ritul sandrabrownian

Diletantul este Omul Negru, acea tenie hamesita si isterica din interiorul oricarui corpus cultural, iar pentru acesta actul de creatie constituie, ghidindu-se dupa etica suficientei eliberatoare, o simpla actiune, si prin actiune am definit atit gradul de comprehensiune, cit si voracitatea vidului cultural in care diletantul vegeteaza sub imperiul banalitatii dogmatice. Insa cind diletantul se crede Alesul si in conceptia acestuia arta se decanteaza intr-un postulat profetic, atunci rasare si extrema neagra a diletantismului, si anume fanatismul ignorantei, un fanatism condensat in arhicunoscuta, separatista si tacticos cultizata afirmatie: IO RAMIN CU CLASICII! Bun, dar cu restul cum ramine? PAI, CU RESTUL LA GROAPA CU FURNICI. Vorba Americanului Implatosat: FUCK THEM ALL! EI ESTE SLABI!
Volumul Versus (editura Ex Libris, Braila, 2007) al Adelinei Pop, cea care in viziunea pretios-flausata a prefatatorului Andrei Grigor "s-a nascut din mama direct in uterul poeziei" (deci asa sta treaba, avem de-a face cu o selectie pur divina), ramine loial canoanelor patetic-fanusiene ale mainstream-ului poetic brailean, teoretizind cu precizie maniacala, la modul MUIETI IS POSMAGII?, afirmatia de mai sus. Intreg volumul este constituit dintr-o retea de corpusculi prozaici pasoptisti, intinsa la antipodul a tot ceea ce semnifica zvicnire autentica, filtru propriu, atitudine estetica, adica a tot ceea ce integreaza eul in densitate. Iar prezenta voluptoaselor clisee manieriste de rit sandrabrownian, a tribulatiilor decorative si a metaforelor vitriolice il preschimba (evident, volumul) intr-un brizbiz zaharisit, impulsionat de incercarea sterila de ermetizare a unui bestial derizoriu ideatic. Concret: contagioasa chinuire de talent. Corpusculii prozaici sint aspirati de o retorica mimetica cu efect paralizant. Platitudinile ating climaxul in proximitatea efectului alchimic de penitenta casnica: "toc zarzavat, ceapa si lacrimi,/aceasta clipa peste aceasta clipa/ arunc totul intr-o oala,/ in curind, din banal se vor naste monstri:/ atotflaminzii cronofagi/ vor devora imensa zeama" (Bucatareasa); un climax postfatat de nasterea eului impaiat.
Adelina Pop, careia de aici incolo ii vom spune pur si simplu Adelina, bineinteles din simpatie, (...) "plinge si ride", are nightvision ca orice Ales, cunoaste "lumea lui Adam/ autodidactul nemuririi" si devasteaza concept dupa concept intr-un eminescian avint de kamikadze, recladind apoi juvenil-sistematic din "al cenusilor de taina scrum" armonia unui illo tempore pasunist. Cutremurata de nostalgii adolescentine si de "linistea constrinsa/ ca fraza ampla, germinata-n doi", Adelina demareaza prerogativele unui non men allowed status-quo lumpen telenovelistic centrat pe omniprezenta antinomiei ireductibile si simbolistice dintre Jose Armando si Cronos, un soi de paradis pierdut al profetilor bovarici, "roibii vicleni" ai misticei Tanti Mita Biciclista: "am nimicit pe mitica femeie/ intr-un borcan acid de muraturi.../ pe cind gateam un fel numit pasat" (Penelope).
In fine, im pare ca versurile Adelinei detin pudoarea tatismului atemporal al fostelor dive patriotice de C.A.P., pudoare reprofilata, mai nou, pe codoslicuri lirice.
In rest... mai multe nu stiu... nu sint critic si nici sot...




Categorie articol: 

Like / Share

Comentarii