Publicat zilele trecute la Editura Tipo Moldova, Iaşi, noul volum nu este vreo antologie, aşa cum mai obişnuiesc poeţii, nu este alcătuit nici din poezii adunate de prin vechi setare. „Deşertul invizibil" este, în esenţă, o carte tragică, probabil cea mai dureroasă din tot cea a scris Mărăşanu. În structurile operei ea are un rol programatic: este a douăsprezecea carte; cu ea se închide cercul operei.
După chinta roială din „Insula" (1973-1986) cercul poeziei părea închis, exprimat şi epuizat. Autorul descoperă după 1998, prin „Îngeri şi banjouri", resursele nebănuite ale malului stâng al Dunării, cu centrul la Brăila şi dezvoltă în ultimele două decenii a doua dimensiune a poeziei sale. „Fiara impară", „Poeme desfrânate", „Imparele", „Maşinăriile mişcării", formează acum al doilea centru al unei opere dinamice, perfect coerentă în întregul ei.
Nicolae Grigore Mărăşanu, la 77 de ani împliniţi zilele trecute (n. 7 dec. 1937, la Măraşu, Brăila), dovedeşte o vitalitate literară care ar putea fi privită ca o adevărată provocare pentru un studiu de caz.
Cu „Deşertul invizibil" Mărăşanu se întoarce, după patru decenii, la spaţiul literar care l-a consacrat: spaţiul Bălţii Brăilei. Acest spaţiu poetic lipsea literaturii române. Mărăşanu este nu doar primul, ci şi singurul care l-a scos din imersiile imaginarului sud-estic şi i-a dat consistenţă literară. Spaţiul câmpiei, al Bărăganului nu ar fi întreg şi deplin fără această lume uşor enigmatică, insulară, ascunsă în despicătura Dunării pentru a se salva de teroarea istoriei.
Sensul profund al operei lui Mărăşanu este dat de imaginea ultimului spaţiu paradiziac românesc jefuit de istorie. Aceasta este marea temă a „Deşertului invizibil".
În acest volum autorul nu îşi scrie poemele cu cerneala vechilor călimări, cartea nu este ceea ce se numeşte un remake liric. În „Deşertul invizibil" poetul se întoarce la izvoarele dintâi ale poeziei sale. Dar între timp s-au produs mutaţii esenţiale. Insula nu mai este paradisul copilăriei ci devine infernul senectuţii. Cum nu te poţi scălda de două ori în aceeaşi apă a fluviului, conform binecunoscutului principiu heraclitian, nu poţi trăi de două ori în paradis. Paradisul pare a fi dat poeţilor cu un singur scop: să fie pierdut şi să fie sortiţi să-i evoce destrămarea. În „Deşertul invizibil" Mărăşanu scrie o poezie a spaţiilor crepusculare, jefuite de timp şi istorie. La prima vedere, s-ar zice că se întoarce la izvoare, dar izvoarele sunt secate. În Insulă, acum totul este încremenit. Nu mai curg decât Timpul şi Fluviul. Întoarcerea este, de fapt, o călătorie la ruinele vechiului său imaginar poetic. Realităţile primordiale ale insulei au devenit arhetipale, nu mai au rolul uşor decorativ iniţial din primele volume, ci sunt mitosemne ale unui spaţiu tragic. Doar în aparenţă „Deşertul invizibil" decurge din poemele ciclului „Insula".
Aici e ruptură, discontinuitate şi schimbare de cod. Este şi nu este Mărăşanu cel vechi. În aparenţă totul este ca atunci, în realitate, nimic nu mai este ca odinioară. Poezia se mută freatic sub rădăcinile lucrurilor şi de acolo hrăneşte cu sevă neagră poemele. Insula nu este pustie, ci pustiită. Pretutindeni poetul nu vede decât semne ale morţii, ale distrugerii. Semnele omului se mută sub ierburi şi, în locul lor, triumfă semnele naturii. Insula trăieşte un proces amplu, lent şi sigur, de revenire la natura primordială.
În loc de poezia plinului existenţei, ca în ciclul Insula, se sugerează acum o dureroasă poezie a golului. „Deşertul invizibil" este, de fapt, deşertul interior. Sentimentul dominant al volumului este dat de procesul subtil, greu sesizabil, de interiorizare a deşertului. Deşertificarea insulei aduce, pe cale de consecinţă, deşertificarea fiinţei. Poetul devine o conştiinţă tragică a lumii lui pe care o priveşte cu luciditate amară şi cu un sentiment aproape dureros al vieţii. „Deşertul invizibil" este, prin ce are mai rezistent, un volum tragic, mult mai grav decât sentimentul precarităţii vieţii evocat în „Distanţa dintre mine şi un iepure", volumul care închidea primul cerc al poeziei. Deşertul devine o realitate ontică a insulei, iar poetul, un martor care, cu vocea sugrumată de durere, depune mărturie. Adesea versurile au tânjirea severă a versetelor din Ecleziast, dezvăluind sonuri rare în poezia noastră de azi.
În poezia modernă românească putem găsi volumului „Deşertul invizibil" doar câteva corespondenţe, în „Pe Argeş în sus"(1923) de Ion Pillat, în „Lauda somnului" (1927) de Lucian Blaga şi „Cadavre în vid" (1969) de A.E. Baconski.
Deşertul este in-vizibil doar pentru ceilalţi, dar pentru poet este o realitate dominantă care se impune conştiinţei. El îşi asumă realul ca peisaj interior, îl reflectă şi îl multiplică în oglinzile adânci, tragice ale conştiinţei. Identificăm o primă ipostază pe care pe care o putem numi pre-poetică: revederea locurilor copilăriei, reîntâlnirea cu spaţiul mitosemnelor: locurile unde erau cândva casa, şcoala, biserica, uliţa copilăriei. Doar fluviul a rămas în toată măreţia de odinioară. Câmpia pare pustie iar pădurea este rărită de secure. Dar toate aceste realităţi, în deplinătatea lor iniţială, nu există decât în memoria poetului. De aceea deşertul este invizibil doar pentru ceilalţi.
Taina acestui volum este sporită de un procedeu simplu dar foarte eficient: poemele sunt spuse, par mai apropiate de limbajul vorbit, cotidian, fără podoabe stilistice. Ele par fragmente de confesiune. Cele mai multe poezii sunt adresate nu atât unui cititor, cât mai ales unui ascultător.
Experienţa lirică a lui Marin Sorescu din „La Lilieci" este asimilată şi mutată în sud-est, dar fără acea înşurubare oltenească pe poanta finală, ci mai ales ca o confesiune tragică. De asemenea poeziile au mici structuri epice, evocă adesea întâmplări, amintiri din copilărie, devenite, în loc de anecdote care dezvoltă nostalgii, mici parabole risipite în real. În ansamblu se încheagă o lume crepusculară, o lume de amurg, care aparţine mai mult morţii decât vieţii, o lume pe care doar poetul o mai colindă cu faţa răvăşită de suferinţă.
În „Deşertul invizibil" putem vorbi de structuri suprapuse. Insula este un spaţiu poetic evocat în două ipostaze: unul, paradis al copilăriei, altul, infern al existenţei. Mai sunt în literatura română şi alte spaţii tragice dar nu ştiu vreo situaţie în care să existe această suprapunere: spaţiul nou şi tragic se aşează sinoptic peste cel vechi şi paradiziac. Contururile par aceleaşi dar semnele existenţei sunt cu totul altele. Unul, magic, altul, tragic. între aceste puteri, strivită, surprinsă în măcinare ca bobul de grâu între mari pietre de moară, e existenţa poetului.
Poemul-cheie al volumului este „Arderea lui A". Este şi poemul care dă titlul primei structuri - e adevărat, cea mai importantă - a volumului. Poemul evocă o întâmplare tragică: arderea cărţilor din bibliotecile româneşti la începutul anilor 50. Evenimentul este consemnat de istorie, dar rareori este evocat în literatură, asumat ca subiect poetic.
Pentru copilul de odinioară care asistă la arderea cărţilor din biblioteca şcolii din satul natal, evenimentul este zguduitor. El nu asistă doar la arderea unor cărţi, ci participă la o parabolă risipită în real a pierderii memoriei lumii. Chiar dacă biblioteca unei şcoli nu este biblioteca din Alexandria totuşi arderea ei are aceeaşi semnificaţie. „Arderea lui A" este, iniţial, o amintire, un mitosemn tragic, o mică secvenţă cu două personaje: învăţătorul şi copilul. Între ei, movila de cărţi vinovate care trebuie să devină cenuşă.
În „Deşertul invizibil" sunt numeroase amintiri din copilărie, dar aceasta este cea mai tragică deoarece pare că anunţă începutul Răului. Fără cărţi, deci fără memorie, oamenii seamănă cu noul adam imaginat de regimul totalitar. Fenomenul este evocat pentru prima dată în literatura universală de romancierul sovietic Cinghiz Aitmatov, în romanul „O zi mai lungă decât veacul". Fenomenul ştergerii memoriei este numit mancurtizare şi a devenit un cuvânt-cheie în evocarea lumilor totalitare.
În cod simbolic, „Arderea lui A" evocă, păstrând proporţiile, acelaşi fenomen. Cărţile sunt osândite la ardere pe rug, iar flacăra lor luminează Universul: şi e o lumină / e o lumină în noaptea în care ard / cărţile condamnate la moarte / de zici că ard candele în tot Universul. Copil fiind şi martor Hipnotizat de marea lumină / dau să m-arunc în rugul cărţilor.
Învăţătorul, cel care aprinde rugul având glonţul la tâmplă, îi interzice spunându-i: Nu,/ cineva trebuie să trăiască / să aibă cine, ce povesti. „Arderea lui A" este un mic poem pe baza căruia se poate face un exerciţiu aplicat pentru modul în care un eveniment din copilărie devine poezie.
Întâmplarea tragică de la începutul anilor 50 suportă în timp un fenomen de incubare. Există un miez poetic potenţial care, în timp are un proces de decantare, de metamorfozare, de coacere. El se spală de detalii epice şi anecdota care are in nuce virtualităţi poetice devine situaţie arhetipală, parabolă existenţială. Procesul devenirii poetice identificat în „Arderea lui A" se poate observa în majoritatea poeziilor volumului. Între timpul trăirii şi timpul scrierii sunt vârste, etape lungi şi grele. Poemele sunt ca vasele de lut ars pe care marele olar le ţine la copt vreme îndelungată până când, ciocnite cu degetul, ele scot sunet pur. Tot volumul este o extindere a vetrei de cenuşă a cărţilor arse. Cu acest eveniment tragic începe stingerea memoriei şi instalarea deşertului.
Dacă în volumele anterioare Mărăşanu cultiva o poezie vitală, expresie a plinului vieţii, deodată, în acest volum, poezia îţi schimbă polul, devine rod al golului interior, producător şi el de poezie. Aceasta este inexpugnabila ilogică a paradoxului: sinistrul devine propice creaţiei!, scrie poetul.
Toate poemele evocă, fie direct, fie indirect, desfacerea lumii insulei, devenirea ei spre dezintegrare. Casa părintească nu mai e decât în amintirea poetului. Locul casei este acum umplut de brazde de mărar. Umbra tatălui pare o vâslă rezemată de perete.
Tabloul de familie din care fiecare a smuls fotografiile celor dragi devine un simbol al golului înrămat. O mare energie centrifugă aruncă lucrurile spre margine, în derizoriu. Fostul echilibru al lumii insulei este pierdut şi în centrul volumului se cască marele hău.
Lucrurile au contur de cenuşă. Fiinţele sunt mai ales vedenii ale celor de odinioară. Ele sunt engrame păstrate pulsatil în memorie. Insula se extrage contingentului, geograficului sau bibliograficului şi devine un simbol al golului istoric metamorfozat în deşert interior.
în acest spaţiu poetic în care totul cade sub Timp ca iarba sub coasă, există un singur semn de rezistenţă şi durabilitate: Poezia.
