În Imparele Mărăşanu apelează la un element de strategie literară. Pentru a evoca tema iubirii preia cu mult curaj legenda locală a Elvirei, cunoscută pretutindeni unde trăiesc români prin cântecul La Tanti Elvira. Evident, un subiect dificil, dar cu pariu literar mare. Tema cântecului de mahala pare a fi în centrul unei poveşti nefrecventabile deocamdată nici pentru proză, nici pentru poezie. Ca să folosim o expresie celebră a lui G. Călinescu despre Tudor Arghezi, cerul gurii publicului nu era dat cu mirodeniile unui asemenea subiect şi nu era pregătit să accepte urcarea în zona estetică a unei poveşti deocheate care a adat Brăilei un tip de faimă.
Mărăşanu ocoleşte tentaţiile pitoreşti, ocoleşte versificările fără pariu estetic major şi optează pentru o altă soluţie: coboară în timp ceva mai mult de un veac, într-o Brăilă balcanică, unde împărăţeşte tânăra Elvira, devenită iubita poetului. Ea este o poamă de toată frumuseţea, aduce mai degrabă cu femeile abraşe din comediile lui Caragiale, cu care pare a fi contemporană.
Rezultă un excelent roman erotic în care legenda Elvirei este dedusă - în sensul dat de Ion Barbu - din cântecul de mahala şi transformată în subiect de mare poezie.
Adevărul este că nu oricând se poate vorbi despre Elvira ca personaj literar. Tema are un timp al ei, numai al ei, rămas ceva mai mult de un veac în aşteptare, devenit subiect deocheat. Numai în această ipostază se putea menţine în atenţia publicului într-o perioadă când piaţa era dominată de Chira din baladă, devenită un mare personaj roman cu anvergură europeană.
Ideea lui Mărăşanu nu este doar subtilă ci şi productivă. El are revelaţia unui filon poetic nou, identificat în stare pură, pe care îl explorează şi îl exploatează exemplar. Tema a fost oarecum frecventată vreme de un veac şi jumătate, de neamul de poeţi Văcăreşti, de Anton Pann până în preajma sfârşitului epocii interbelice, prin Miron Radu Paraschivescu.
Acum, după trei sferturi de veac, pentru prima dată în poezie tema se mută în mal de Dunăre. Mărăşanu identifică un lirism de nişă ce dă un pigment special poeziei erotice româneşti.
În cartea a patra a sonetelor din Imparele, Elvira trăieşte un proces de purificare şi elevaţie. Autorul nu păstrează nimic din grohotişul pitoresc al legendei de mai târziu. El se arată interesat mai ales de efectele poetice, de atmosfera lirică brăileană pe canavaua căreia se consumă o mare poveste de iubire. Vechiul cântec La Tanti Elvira nu e păstrat nici în literă, nici în spirit. El dă doar impulsul iniţial, elementul de incipit care a fecundat imaginarul poetic. În rest, totul este o construcţie liberă, foarte originară şi mai ales foarte bine prinsă prin tehnica sonetului.
Mărăşanu ia doar numele celebrei matroane, şi ignoră total legenda ei urbană. Autorul, alegând din biografia ei o perioadă neevidenţiată în vreun document de epocă, asigură toată libertatea imaginaţiei sale. El are puterea de a se desprinde de modelul folcloric de la care ia doar tema şi numele, adică atât cât avea nevoie să-şi împlinească proiectul.
Sonetul românesc - una din cele mai vechi specii literare româneşti - a fost vreme de aproape două veacuri o cutie de rezonanţă a marilor teme ale sonetului european. Prin sonet poeţii români au creat punţi solide între literatura română şi literatura europeană.
Dar acum, prin experimentul făcut de Nicolae Grigore Mărăşanu se întâmplă ceva nou: sonetul românesc evocă un tip de convertire a mărcilor specifice sonetului european la o realitate levantină, orientală în stil, limbaj, mentalităţi.
Deşi au scris sonet şi alţi importanţi poeţi brăileni, de la Perpessicius, Ilarie Voronca, Mihu Dragomir, până la Victoria Milescu şi Aurel M. Buricea, totuşi nicăieri nu se simte intenţia de a dezvolta prin sonet o experienţă poetică majoră.
E bine să identificăm încă de la început cel mai important element de noutate pe care Mărăşanu îl realizează prin Sonetele Elvirei: aducerea sonetului în zona balcanismului literar, o ipostază pe care o putem numi cu cuvintele lui Ion Barbu despre Mateiu I. Caragiale: căftănirea sonetului românesc. Rezultă un Canţonier filigranat prins în montura unei ample cărţi de sonete care rezumă destinul autorului.
Şi mai este un element care nu poate fi ignorat: Mărăşanu realizează o dinamică spectaculoasă în interiorul sonetului. Puţini autori de poezii cu formă fixă au demonstrat acest reflex ludic în imaginarea formei fixe a poeziei. Silabele, ritmurile, rimele, măsura, adică toate acele elemente care au un regim special şi asigură mecanica sonetului devin subiecte ale unui joc postmodern subtil, de luare în răspăr a tuturor formulelor posibile de sonet.
Toate speciile care ilustrează lirica intimistă sunt golite de ceea ce am putea numi conţinut clasic şi reumplute cu o substanţă nouă. Versurile din sonete au ritmuri diferite , de la cel de doină, la cel de cântec lăutăresc, de la ritmuri de descântec la colind religios. De aceea se distinge în sonetele din Imparele în general, dar mai ales în Sonetele Elvirei un remake poetic foarte rafinat. El scrie sonetele cu toată experienţa masivă de cititor de poezie, topeşte mărcile individuale ale marilor poeţi români ca şi cum ar topi în doze mici metalele în compoziţia unui clopot căruia o ureche fină poate distinge sunetul argintului, cuprului, zincului... Mărăşanu înmoaie pana, adesea cu voluptate, în alte călimări şi rescrie teme şi motive ale sonetului românesc plasate în rama unei atmosfere orientale. De aceea vom putea regăsi eminescianul ce-ţi pasă ţie chip de lut dac-oi fi eu sau altul, şi arghezianul de ce-ai plecat, de ce-ai mai fi rămas până la minulecianul nu eşti prima vinovată sau voiculescianul şi plâng Adam nemernic la sacre porţi de rai sau de la nichitastănescianul ce bine că eşti, ce mirate că sunt! până la cărtărescianul vers din Poeme de amor: să ne iubim chera mu, să ne iubim per tujur.
Mărăşanu scrie sonetele din perspectiva bărbatului îndrăgostit. Nici un alt mare autor se sonete nu a procedat astfel. Sonetele Elvirei este un titlu care trebuie înţeles ca sonete dedicate Elvirei. În urma unui efect poetic tranzitiv, ele divulgă firea bărbatului şi, pe de alta, sporesc enigma Elvirei. Dacă ar fi să numim fascinaţia misterului feminin în aceste sonete, ea ar consta într-o sumă de neînţelegeri, un nod de imagini pe care un bărbat încearcă să-l dezlege şi cu mare mirare recunoaşte că nu poate. El e cel care iubeşte. Iubirea e preaplinul lui. Ca atare, el idealizează, laudă, îi ridică statuie din cuvinte, îi pune logosul la picioare ca pe un vânat de preţ. Ea e cea care primeşte laude şi daruri. Ca fire ea pare mereu aceeaşi. El, bărbatul, e cel care trăieşte toate metamorfozele firii, el se schimbă, devine.
Din perspectiva lui, ceea ce ar trebui să devină o cântare a cântărilor de la Dunărea brăileană devine un roman erotic care evocă atât creşterile cât şi descreşterile iubirii.
În fiecare sonet e o mare nostalgie a fericirii. Iubirea devine un câmp de bătaie, cu redute, asalturi, pândă, retrageri, strigăte de ajutor, reluări ale asaltului. Toată tensiunea din sonete porneşte de la faptul că el o vrea unică şi irepetabilă, ea îl vrea serie. Putem identifica în Sonetele Elvirei încă o operă literară românească în care se reia marea temă din Luceafărul, de Mihai Eminescu.
De aici ghemul se desface în forme ale suferinţei. Ceea ce e dominant în Sonetele Elvirei este nostalgia fericirii, fatalitatea nefericirii şi voluptatea suferinţei.
Iubirea pentru Elvira îl ajută să se regăsească mai bine. El, de fapt trăieşte un amplu proces de autocunoaştere, îşi află puterea şi limitele ei.
Sonetele par replici - sugestia oralităţii, frecvenţa vocativelor Elvi, bre Elvi, Elvira - dintr-un dialog imaginar. Sonetele captează doar replicile bărbatului, niciodată răspunsul Elvirei. Nu avem aceea ipostază romantică a poeziei pe roluri, ca în erotica eminesciană. De aceea sonetele pot fi citite şi în cheie modernă, ca un mare monolog pe tema iubirii. Totul este hagialâc pe sub cuverturi. Versul doar pare o blasfemie. Se sugerează călătoria iniţiatică, erosul este şi aici ca la toţi marii lirici, o formă de cunoaştere. Mărăşanu face din Evira unul din cele mai pitoreşti personaje ale sonetului românesc. Ea este evocată la vârsta de aur a feminităţii, ca şi Călţuna şi Chira, celelalte două femei purtătoare de legendă brăileană. Mai întâi, poetul îi croieşte o biografie imaginară, un loc - Brăila - un timp vechi, sugerând o ipostază din istoria oraşului. În egală măsură cu Elvira din sonete, putem vorbi şi de Brăila din sonete. E o cetate sudică, o lume orientală în care îndrăgostiţi de pretutindeni vin la Elvira să o ceară la altar. Ca toate cetăţile medievale, Brăila are o cadână la meterez, privind răbdătoare sosirea corabiei în port. Brăila din sonetele Elvirei devine, ca şi în poemele desfrânate din Îngeri şi banjouri un spaţiu literar unic, cel mai expresiv din tot malul românesc al Dunării. Brăila din sonete se adaugă, întocmai ca într-un palimpsest, spaţiului specific istratian sau fănuşian.
Elvira este vestală, hetairă, cadână. Are ifose, e mofturoasă, are ţâfne, se alintă, face farafastâcuri, îi place să-şi ţină iubitul mofluz. Ea portă, ca la marile carnavaluri, mască peste mască. A te apropia de ea, a o cunoaşte cu adevărat înseamnă a căuta mereu dincolo de aceste măşti care râd sau plâng.
Elvira nu e inaccesibilă, nu întruchipează idealul feminin specific mitologiei poetice romantice. Ea seamănă mai degrabă cu personajele feminine din comediile lui Caragiale, posesive şi nebune din amor. Deşi apare cu o anumită frecvenţă şi cuvântul iubire, totuşi sensul sonetelor gravitează în jurul cuvântului amor. Mai ales asupra acestui cuvânt Mărăşanu practică un exerciţiu poetic de resuscitare semantică. După Caragiale mai ales, cuvântul care, spre mirarea multora, avea la 1880 deja un veac de haină românească - Văcăreştii l-au impus înainte de 1880 - era un cuvânt bolnav, cu râie, cum ar spune T. Arghezi.
Cuvântul amor şi-a trăit gloria în poezia eminesciană. Lăsat pe mâna lui Caragiale, cuvântul e golit de conţinut, transformat într-o caricatură. Sub masca balcanităţii, Mărăşanu salvează cuvântul, îl scoate de sub calapodul caragialian, încă obsedant. După un veac agonic, cuvântul îşi trăieşte, lent dar sigur, un fenomen de salvare, de curăţire, se întoarce la sensul dintâi.
Dar bărbatul din sonete? El este un hedonist. Are ştiinţa de a trăi clipa. El nu are nici visare, nici nostalgie. Viaţa lui e în preajma templului Elvirei. E un îndrăgostit vârtos, visând mai degrabă aproapele decât departele. În fond, e un amorez pragmatic, cu o redusă putere interiorizare. Rezultă o poezie a plinului, nu a golului, o poezie domestică, de faun întărâtat. El nu are mai nimic din firea aprinsă a îndrăgostitului din poemele eminesciene. Şi el pare a fi ieşit, ca şi Elvira, din mantaua lui Caragiale. Când descrie, în secvenţe felliniene amorul, este realmente spectaculos.
Se cuvine să vedem în Sonetele Elvirei, dar şi în ansamblul volumului Imparele o experienţă poetică postmodernă de primă importanţă în poezia noastră de azi.