În ultimii ani am stat de multe ori la taifas cu poetul Nicolae Grigore Mărăşanu, dar niciodată cu un scop anume. Stam de vorbă aşa, de dragul vorbei, fie în dimineţi de vară până spre prânz, fie în amiezi senine până ce umbrele noastre se clătinau alungite ca plopii canadieni. Adesea ne pierdeam, în seri brăilene, în grup de prieteni vorbăreţi, în mal de Dunăre. Când venea de la Bucureşti credeam că vine să se mai odihnească. Mă înşelam. De fapt era sătul de singurătate şi mai ales era nevorbit, avea chef de taifas înnodat.
Omul nu are nimic din iuţeala valahă. Este evident că a fost croit pe alte tipare. Priveşte cu îndurare spre ceilalţi. Când ceva îl nemulţumeşte, mormăie în barbă, întorcând privirea
într-o parte. Adesea are mânieri scurte, cu scăpărări de priviri şi cu palma făcută pumn. La mese, pâinea o rupe larg, pe piept, ca ţăranii. Din paharul cu licori soarbe rar şi puţin, ca omul cumpătat în toate. De regulă, e un om tăcut. Îi place mai mult să asculte. E bonom, surâzător, generos la întâlnirile cu prietenii. Are, lucru rar la o breaslă iritabilă, cultul prieteniei.
La un moment dat, am avut revelaţia unui povestitor. Ne spunea, fie cu umor, fie cu îndârjire bine tăinuită, întâmplări din copilăria de la Măraşu.Multe din ele aveau ecou în poeziile sale, mai ales în primele volume din ciclul poetic Insula.
Atunci m-am apucat să-l recitesc cu atenţie, sistematic. Nu am divulgat nimănui taina dimineţilor de vară când, aproape zilnic, citeam şi reciteam cărţile de poezii ale lui Mărăşanu, având mereu în dreapta un caiet pentru însemnări. A rezultat un jurnal de lectură de câteva sute de paginicu note fugare care, de curând recitite, mi-au dat impresia unei aventuri iniţiatice. Mai avusesem o astfel de bucurie, cu câteva veri înainte, când dezghiocam textele lui Fănuş Neagu.
Cu două veri în urmă, în miez de iunie, am mers împreună la Măraşu. Mai călcasem cândva pe acolo, dar cu alte rosturi. Acum am înţeles că nu e simplu să intri, chiar şi legitimat, în spaţiul real al unui poet. Oriunde calci, dai de răni. M-a dus mai întâi la batista lui de pământ din buza Dunării, dincolo de dig, unde a trăit până la 14 ani şi după care tânjeşte ca după o patrie pierdută de 66 de ani. Este locul lui de sub cer. Niciun scriitor român nu a trăit o astfel de experienţă. Pentru toţi a existat un acasă, cu excepţia lui Mărăşanu. Casa lui natală a fost împinsă în Dunăre. Cu buldozerul. De aceea, poezia lui, mai ales cea din prima parte are ceva de cocor singur cuţipăt înalt, după ceva pentru totdeauna pierdut.
Acum a devenit edecarul acestui spaţiu. A trăit la Galaţi, la Brăila şi Iaşi. De aproape jumătate de veac trăieşte în Bucureşti. Şi totuşi, nicăieri nu e ca aici pentru simplul fapt că acasă, pentru el, doar pentru el, nu există.
– Aici, în dâmbul acesta a fost casa! zice. Acolo, în dâmbul acela a fost şcoala!
Privesc cu atenţie şi nu văd decât pământ nisipos, năpădit de buruieni. Biserica de odinioară lângă Dunăre, mai păstra talpa grea dar înaltă de beton armat, sub care se vedeau găuri tainice, de vulpi sau şerpi...
Lângă biserică, rămase intacte, câteva cruci de piatră, înclinatespre nord de viiturile Dunării, ca într-o stampă veche. Pe ele se desluşeau clar numele strămoşilor poetului.
În faţă, la câţiva paşi, liniştită şi parcă domolită, Dunărea străjuită de sălcii bătrâne, cu trunchiuri contorsionate ca ale măslinilor din grădina Ghetsemani. Privită în luminile şi umbrele miezului de zi, coaja sălciilor întruchipa o sumedenie de chipuri vechi, măşti vorbind într-o limbă necunoscută mie.
Pe una din sălcii încă se mai vedea coaja roasă de parâmace fixa la mal vaporul care lega Măraşu de lume... Apoi l-am văzut plimbându-se pe câteva uliţi, cătând mirat la răscruci: pieptul bombat, capul semeţ, privirea iscoditoare, căutând ceva ce numai el ştia. Îl lătrau câinii şi el se mira. Cum, nu-l mai cunoşteau?
La primărie s-a întâlnit cu ai lui, mărăşanii, acum nişte bătrâni, cu chipuri brăzdate de ani. Îl cunoşteau, îi recunoştea. Râdeau de parcă nu se văzuseră de ieri. Erau cei cu care împărţea bruma de amintiri: împreună scăldaseră caii în Dunăre, păziseră aceleaşi bostane cu rod nebun, mânaseră aceleaşi turme de oi sau umpluseră, la copcă, în miez de iarnă, aceleaşi sănii cu crapi cât berbecii. S-a întors la mine radiind de o fericire în parte înţeleasă, în parte neînţeleasă.
În fond, mă aflam cu poetul Nicolae Grigore Mărăşanu în cel mai răvăşit cotlon de viaţă românească,din această parte de ţară, care a primit cu asupra de măsură teroarea istoriei. El, poetul, este martorul calificat al acestei perioade de cel puţin un sfert de veac tragic când legendara, fabuloasa Baltă a Brăilei a devenit Insula Mare. El este primul băltăgan care a schimbat, în sensul propriu al cuvintelor, sapa-n condei şi brazda-n călimară. (Arghezi). Alungat din patria sa de pământ, a ales patria de cuvinte...
Ideea acestei confesiuni a venit târziu, în toamna anului trecut când, de teamă că frumuseţea acelor seri ce parcă venea de demult avea să se ducă pe apa Sâmbetei, am hotărât că e mai bine să fie scrise.Iniţial, nu a fost de acord. De câte ori aminteam de proiect, ceva îl făcea prudent, se retrăgea spre cochilia lui de tăceri, ca un melc biciuit peste coarne. Eu doream să aflu calea spre miezul unei opere care mă interesa din ce în ce mai mult, iar autorul ei, iată, se ţinea departe.
– Vrei să-mi furi adâncul!, îmi zice la un moment dat, pe un ton în egală măsură mustrător, dar şi provocator.
O vreme, la câteva întâlniri, nici nu a mai adus vorba de acest proiect. Credeam că uitase sau bănuiam că îl refuzase definitiv. Apoi în iarnă, la un eveniment literar, la finele căruia se închegau discuţii chiar mai importante decât evenimentul la care participasem, am remarcat că de câte ori venea în preajma noastră un al treilea, schimba vorba şi tonul deşi acela care venea nu era un străin, ci întotdeauna era un prieten comun. Atunci am înţeles că astfel îmi confirma provocarea la dialog.
A fost o formă ceva mai specială de cunoaştere, căci eu veneam dinspre cărţile de poezie spre cel ce le scrisese şi nu invers, cum se mai obişnuieşte adesea. Cunoşteam astfel mai de aproape un om care pariase pe o găoace cu cerneală, cum îi spusese Fănuş Neagu, refuzând în miezul vieţii demnităţi publice care i-au surâs dar pe care le-a refuzat.
Venea din lumile aspre de jos, ca şi alţii dealtfel. Avea – are şi azi! – întipărit pe chip un surâs de biruinţă dar şi o grimasă a mâhnirii fără leac. Ca şi Panait Istrati, practicase fel de fel de meserii. Pentru câteva avea calificare, pentru altele nu. Niciuna însă nu avea vreo legătură cu poezia, ba mai mult, aproape toate nici măcar nu îngăduiau poezia. Şi totuşi Nicolae Grigore Mărăşanu a pariat pe poezie ca pe un colac de salvare aruncat celui prins în vârtej de ape.
Acest pariu pe poezie ca pe unica salvare a fiinţei a fost pentru mine semnul cel mare, care m-a motivat. De fapt, Nicolae Grigore Mărăşanu nu a scris poezii ci a trăit poezia ca pe o formă de existenţă, de rezistenţă la nimicurile vieţii, o formă de supravieţuire cum îi place să spună. Nimic decorativ, nimic pitoresc în poeziile sale. Pastelul, o specie literară care s-ar potrivi lumii lui, îi este străin. Cândva, la începuturi, în primii ani de disperare, şi-a pus în mod cert o întrebare grea, cu versurile lui O.Goga:Să fi rămas fecior la plug/Să fi rămas la coasă? Nici vorbă. Vremurile erau tulburi şi raiul era devastat. Rămânerea era imposibilă.
A plecat dar nu a părăsit acea lume a bălţilor şi a Dunării vorace, cu pedagogia ei severă. Nu-şi poate imagina existenţa poetică ruptă de acel colţ de lume. Dar s-a petrecut un fenomen recuperator: ceea ce s-a pierdut în istorie a fost recuperat şi salvat în poezie, redat literaturii ca spaţiu poetic.
Am fost martor când, într-o seară de vară, a optat să doarmă pe un ponton situat în preajma locului unde, în urmă cu mai bine de jumătate de veac, era debarcaderul la care acosta „Calafatul”, vaporul ce lega Măraşu de lume. Deşi avea cameră rezervată la etajul şase al hotelului „Traian”, a rămas peste noapte într-o chicinetă amenajată marinăreşte, în clipocitul mărunt şi legănat al Dunării…
Am avut încă de la primele întâlniri revelaţia unui om contorsionat, cu anafoare interioare, cum au şi apele dintre care vine, cu o poietică asupra căreia fie păstrase tăcere, fie nu fusese niciodată solicitat să răspundă. A fost multă vreme captiv unei realităţi istorice care l-a chinuit, l-a hăituit ca pe vânat, l-a dezmoştenit, l-a însingurat şi l-a transformat în martor al unei istorii tragice.
Nicolae Grigore Mărăşanu ilustrează azi un paradox, dacă nu al lecturii, în mod sigur al receptării. A debutat oarecum târziu şi singur, la 36 de ani, adică atunci când, pentru colegii de generaţie biologică începuse un lent, poate grăbit, proces de clasicizare. Publică apoi rar, la câţiva ani o carte – un semn sigur al unei elaborări lente şi decantate – dar mereu despre acel spaţiu singuratic şi sever al Bălţii Brăilei. A impus în poezia noastră un spaţiu literar care lipsea. L-au evocat absolut remarcabil doar mari prozatori:Panait Istrati, Vasile Voiculescu, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, Tudor Dumitru Savu. Poeţii au fost doar decorativi, precum citadinii care contemplă curioşi o dioramă într-un muzeu. Primul poet care pătrunde sensul adânc al acestui spaţiu literar, căci vine de acolo, din miezul lui, este fără îndoială Nicolae Grigore Mărăşanu.
După Revoluţie a stat ani buni în tăceri. Multora a lăsat impresia că a părăsit poezia. Reproşul unui important critic literar care îl credea uitat poeziei are un tâlc greu. Ar fi avut motivul să iasă, ca atâţia alţii în vremuri tulburi, la drumul mare. Nu a ieşit. Ar fi avut motivul să se haiducească în politică. Nu a dat curs acestui impuls spontan şi anarhic.I-a privit cu îngăduinţă pe cei care şi-au deşirat până la incoerenţă opera în numele libertăţii. În linişte, ca un castor din lumea bălţilor a continuat răbdător să construiască o operă care, la judecata de apoi a poeţilor – care va veni, nu are cum să nu vină! – va conta.
La doisprezece ani de la ultima carte care încheie ciclul poetic Insula – Capriciu pentru cele patru vânturi, 1986 – trece cu arme şi bagaje pe celălalt mal al Dunării, la Brăila şi publică în 1998 Îngeri şi banjouri. A urmat o metamorfoză substanţială. Scrie poeme ale sudului, descoperă poezia oacheşă a unei Brăile uitate în timp, scrie sonete, dovedind că stăpâneşte muzica savantă a jocurilor prozodice şi, în ultima vreme, relansează o specie ca şi uitată, scrie baladele Brăilei şi ale Valahiei.
Eu privisem până acum poezia lui Nicolae Grigore Mărăşanu ca pe o floare de nufăr explodând galben pe oglinda apei. Confesiunile poetului m-au făcut să privesc mai insistent şi mai curios acel cordon vânăt-cenuşiu care hrăneşte floarea nufărului cu sevele mâlului din adâncuri…
Peste câteva zile împlineşte 80 de ani şi foşneşte de proiecte ca un măr pe rod în an bun. A publicat în ultimul deceniu câte o carte nouă în fiecare an. Când şi când, la intervale bine calculate, scoate câte o antologie de autor care dezvăluie prin rigoarea selecţiei metamorfoza opiniei sale despre propria poezie. Şi după toate semnele, ritmul acesta va continua...
Nicolae Grigore Mărăşanu contrazice prejudecăţile literare statornicite, legate de senectutea scriitorilor români. De regulă, poetul român, la anii aceştia, a pus demult lira-n cui. Bătrâneţea-i totul! pare a spune Mărăşanu, contrazicându-l în judecăţi chiar pe Shakespeare care paria doar pe maturitate.
Iniţial, am crezut că va fi un interviu uşor. Nicidecum. Unele întrebări scoteau din imersii adevăruri încă dureroase. De multe ori unele întrebări au fost respinse. Ca să trăieşti senin trebuie să uiţi multe, părea să-mi dea de înţeles.
Deşi a privit cu prudenţă acest proiect, în final, recunosc, s-a lăsat cuprins de bucuria confesiunii. I-a plăcut să stea în bătaia săgeţii hermeneutice, dar mereu calculând cu viclenia felinelor care îşi iau distanţa necesară ca nu cumva să fie rănite…
N.B. Prezentul text este prefaţa lucrării „Locuirea în poezie – O estetică a supravieţuirii”, convorbirile poetului Nicolae Grigore Mărăşanu cu Viorel Coman. Cartea este publicată la Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I” şi va fi lansată mâine, 8 decembrie 2017 ora 17:00, la Muzeul Brăilei „Carol I”, sala de conferinţe.
