L-am ajuns din urma dupa doua zile. Lasase urme adinci in pamintul milos si nu-mi fusese greu sa-l urmaresc.
Statea acum culcat, pe spate. Privea cerul. Puteam sa-l tintesc de la distanta dar m-a intrigat statura lui masiva, care, comparata cu a celorlalti, parea de doua ori mai mare.
Apropiindu-ma, i-am observat picioarele puternice, cu coapse masive, arcuite spre exterior, cit si torsul bombat sfidator in afara.
M-a simtit cind mai aveam vreo zece pasi pina la el si, in loc sa tipe ingrozit, agitindu-se, nu a facut altceva decit sa ma priveasca mirat. Apoi, figura i se destinse si-mi arunca un zimbet.
Eu eram vinatorul si el prada. Asa-i statornicit de mii de ani. Eu trebuia sa-l haituiesc, el trebuia sa fuga cu disperarea animalului incoltit... Acum stateam privind neputincios, iar el, murmurind paremi-se un cintec, nici nu ma baga in seama.
Realizam ca nu ma va ataca. Ei atacau rar, abia cind ajungeau in culmea fricii si a disperarii, iar atunci o faceau dezorganizat, demential, aruncindu-se prosteste in bataia harpoanelor. Acest exemplar, un adevarat trofeu de altfel, parea impasibil, aratind clar ca nu avea de gind nici sa fuga, nici sa atace... nici Nimic. Pur si simplu privea cerul.
Sa stiti ca nu sint atit de crud pe cit par si, chiar daca nu ma credeti, mi-am pus de multe ori intrebarea de ce tocmai aceste vietuitoare servesc ca moneda de schimb. Au doi ochi ca si noi, doua picioare, respira, singura diferenta fiind bratele ceva mai lungi si fruntea mica, strajuita de un par des, albastru, in forma de evantai. Cu aceste trofee iti poti cumpara haine, case, super-mobile, si multe altele. In plus, unica ratiune de a trai este de a vina aceste vietuitoare, tot atit cit unica lor ratiune este de a incerca sa nu se lase vinate.
S-a miscat. Ma priveste iarasi, de data asta expresiv, intens. Ochii lui nu oglindesc nici teama, nici speranta, ci, as spune eu, o ruga. Dar o ruga ciudata. Parca m-ar avertiza sa nu fac vreo timpenie.
Cerul se innora brusc. In scurt timp ploaia va cadea atit de deasa incit nu se va vedea la un pas. Trebuie sa ma grabesc. Nu, n-am de gind sa-l ucid deocamdata. Vreau sa duc acasa viu acest trofeu unic si sa ma mindresc cu el.
Ma apropii incet si arunc plasa. Aceasta se stringe fulgerator. Animalul nici nu a clipit. Il ridic cu greutate pe bi-cal, pe crupa din dreapta si pornesc in goana.
Ploaia incepe sa cada marunt, apoi din ce in ce mai tare pina nu mai vad nimic.
Dar, nu ma opresc.
***
Il tin de o saptamina intr-o cusca solida, din hangar. Nu vrea sa vorbeasca in ruptul capului. Mi-a cerut doar, prin gesturi, sa ridic cupola hangarului. Dorea sa priveasca cerul. De cum ridicam cupola, se insenina si pica in acea stare timpa, de contemplatie.
Intr-una din zile, infuriat pe hotarirea mea prosteasca de a-l tine atita timp in viata, m-am dus sa-l sacrific si sa-mi cumpar un lot de nisip productiv la capatul padurii. Mi-am montat harponul pe un suport fix, pentru mai multa siguranta, si am ochit. Dar... nu am tras. Nu pot intelege de ce, dar nu am tras. El m-a privit tot timpul parca avertizindu-ma sa nu fac vreo timpenie. Infuriat la culme i-am aplicat cu biciul o lovitura naprasnica pe partea dorsala. Chiar in acel moment am cazut secerat de o durere surda ce mi-a brazdat spatele. Apoi, am simtit singele curgindu-mi suvoaie.
Ceea ce spun este un secret, un secret pe care vi-l transmit din pat, deoarece rana mi s-a inchis greu si acum sint in convalescenta. Nu vreau sa ma gindesc ce sau cum s-a intimplat, dar este cert ca lovindu-l, nu i-am pricinuit nici un rau, in timp ce eu am simtit lovitura de parca mi-ar fi aplicat-o altul.
Dar, haideti, sa nu exageram, mai mult ca sigur ca, din neatentie, pur si simplu, m-am ranit.
Miine, sigur, il ucid!
***
Au mai trecut zece zile si el traieste. Traieste si priveste cerul. Mie mi-a trecut rana, dar ma aflu tot in pat. Acum, dintr-un alt motiv: intoxicat cu otrava vegetativa.
Mi-a venit ideea sa amestec in hrana lui putin din aceasta otrava, care in mod firesc ar fi trebuit sa-l doboare, iar eu sa actionez nenorocitul ala de tragaci si sa-l ucid dracului odata.
Numai ca el a mincat cu pofta si a inceput sa priveasca cerul. Eu sint cel care am simtit efectul drogului, al otravii, si mi-a trebuit multa stapinire de sine ca sa ies din asta.
Acum sint aproape vindecat. Doar mici frisoane imi strabat trupul din cind in cind, insa vor trece.
Miine, sigur, il ucid!
***
Sa stiti ca am reusit. Am reusit sa-i strapung cu spada gitul dintr-o parte in alta, artistic, fara sa curga o picatura de singe. Abia cind am tras-o, bucuros de izbinda, singele a inceput sa-i tisneasca prin cele doua orificii, ca doua piriie de apa dintr-un munte cilindric.
De data asta eu nu am mai simtit nimic. Ba, sa nu mint, o mica arsura in interiorul gitului. Apoi, dupa ce am tras spada, parca am avut senzatia de umed, de cald, si am simtit mirosul singelui meu. A urmat o mica slabiciune, probabil din cauza emotiei, dupa care am lesinat. Oricum, am lesinat din cauza fericirii ca, in sfirsit, l-am ucis.
Cind mi-am revenit din lesin ma simteam ciudat, ca si acum de altfel. Nu-mi este foame, nu-mi este sete, pot alerga cu salturi uriase, fara sa obosesc... Vecinul de alaturi nici nu m-a recunoscut, ba chiar nu m-a vazut sau se face ca nu ma vede. Vorbeste intr-una cu sotia lui, explicindu-i ce ciudat am murit eu, cu o spada in git. Cred ca-i nebun tipul. Ma rog, fiecare cu ale lui.
Eu sint bucuros ca am reusit sa ucid animalul. Stiti cum il chema? Nick. Doar Nick, si atit.
Ridicol, nu?
Statea acum culcat, pe spate. Privea cerul. Puteam sa-l tintesc de la distanta dar m-a intrigat statura lui masiva, care, comparata cu a celorlalti, parea de doua ori mai mare.
Apropiindu-ma, i-am observat picioarele puternice, cu coapse masive, arcuite spre exterior, cit si torsul bombat sfidator in afara.
M-a simtit cind mai aveam vreo zece pasi pina la el si, in loc sa tipe ingrozit, agitindu-se, nu a facut altceva decit sa ma priveasca mirat. Apoi, figura i se destinse si-mi arunca un zimbet.
Eu eram vinatorul si el prada. Asa-i statornicit de mii de ani. Eu trebuia sa-l haituiesc, el trebuia sa fuga cu disperarea animalului incoltit... Acum stateam privind neputincios, iar el, murmurind paremi-se un cintec, nici nu ma baga in seama.
Realizam ca nu ma va ataca. Ei atacau rar, abia cind ajungeau in culmea fricii si a disperarii, iar atunci o faceau dezorganizat, demential, aruncindu-se prosteste in bataia harpoanelor. Acest exemplar, un adevarat trofeu de altfel, parea impasibil, aratind clar ca nu avea de gind nici sa fuga, nici sa atace... nici Nimic. Pur si simplu privea cerul.
Sa stiti ca nu sint atit de crud pe cit par si, chiar daca nu ma credeti, mi-am pus de multe ori intrebarea de ce tocmai aceste vietuitoare servesc ca moneda de schimb. Au doi ochi ca si noi, doua picioare, respira, singura diferenta fiind bratele ceva mai lungi si fruntea mica, strajuita de un par des, albastru, in forma de evantai. Cu aceste trofee iti poti cumpara haine, case, super-mobile, si multe altele. In plus, unica ratiune de a trai este de a vina aceste vietuitoare, tot atit cit unica lor ratiune este de a incerca sa nu se lase vinate.
S-a miscat. Ma priveste iarasi, de data asta expresiv, intens. Ochii lui nu oglindesc nici teama, nici speranta, ci, as spune eu, o ruga. Dar o ruga ciudata. Parca m-ar avertiza sa nu fac vreo timpenie.
Cerul se innora brusc. In scurt timp ploaia va cadea atit de deasa incit nu se va vedea la un pas. Trebuie sa ma grabesc. Nu, n-am de gind sa-l ucid deocamdata. Vreau sa duc acasa viu acest trofeu unic si sa ma mindresc cu el.
Ma apropii incet si arunc plasa. Aceasta se stringe fulgerator. Animalul nici nu a clipit. Il ridic cu greutate pe bi-cal, pe crupa din dreapta si pornesc in goana.
Ploaia incepe sa cada marunt, apoi din ce in ce mai tare pina nu mai vad nimic.
Dar, nu ma opresc.
***
Il tin de o saptamina intr-o cusca solida, din hangar. Nu vrea sa vorbeasca in ruptul capului. Mi-a cerut doar, prin gesturi, sa ridic cupola hangarului. Dorea sa priveasca cerul. De cum ridicam cupola, se insenina si pica in acea stare timpa, de contemplatie.
Intr-una din zile, infuriat pe hotarirea mea prosteasca de a-l tine atita timp in viata, m-am dus sa-l sacrific si sa-mi cumpar un lot de nisip productiv la capatul padurii. Mi-am montat harponul pe un suport fix, pentru mai multa siguranta, si am ochit. Dar... nu am tras. Nu pot intelege de ce, dar nu am tras. El m-a privit tot timpul parca avertizindu-ma sa nu fac vreo timpenie. Infuriat la culme i-am aplicat cu biciul o lovitura naprasnica pe partea dorsala. Chiar in acel moment am cazut secerat de o durere surda ce mi-a brazdat spatele. Apoi, am simtit singele curgindu-mi suvoaie.
Ceea ce spun este un secret, un secret pe care vi-l transmit din pat, deoarece rana mi s-a inchis greu si acum sint in convalescenta. Nu vreau sa ma gindesc ce sau cum s-a intimplat, dar este cert ca lovindu-l, nu i-am pricinuit nici un rau, in timp ce eu am simtit lovitura de parca mi-ar fi aplicat-o altul.
Dar, haideti, sa nu exageram, mai mult ca sigur ca, din neatentie, pur si simplu, m-am ranit.
Miine, sigur, il ucid!
***
Au mai trecut zece zile si el traieste. Traieste si priveste cerul. Mie mi-a trecut rana, dar ma aflu tot in pat. Acum, dintr-un alt motiv: intoxicat cu otrava vegetativa.
Mi-a venit ideea sa amestec in hrana lui putin din aceasta otrava, care in mod firesc ar fi trebuit sa-l doboare, iar eu sa actionez nenorocitul ala de tragaci si sa-l ucid dracului odata.
Numai ca el a mincat cu pofta si a inceput sa priveasca cerul. Eu sint cel care am simtit efectul drogului, al otravii, si mi-a trebuit multa stapinire de sine ca sa ies din asta.
Acum sint aproape vindecat. Doar mici frisoane imi strabat trupul din cind in cind, insa vor trece.
Miine, sigur, il ucid!
***
Sa stiti ca am reusit. Am reusit sa-i strapung cu spada gitul dintr-o parte in alta, artistic, fara sa curga o picatura de singe. Abia cind am tras-o, bucuros de izbinda, singele a inceput sa-i tisneasca prin cele doua orificii, ca doua piriie de apa dintr-un munte cilindric.
De data asta eu nu am mai simtit nimic. Ba, sa nu mint, o mica arsura in interiorul gitului. Apoi, dupa ce am tras spada, parca am avut senzatia de umed, de cald, si am simtit mirosul singelui meu. A urmat o mica slabiciune, probabil din cauza emotiei, dupa care am lesinat. Oricum, am lesinat din cauza fericirii ca, in sfirsit, l-am ucis.
Cind mi-am revenit din lesin ma simteam ciudat, ca si acum de altfel. Nu-mi este foame, nu-mi este sete, pot alerga cu salturi uriase, fara sa obosesc... Vecinul de alaturi nici nu m-a recunoscut, ba chiar nu m-a vazut sau se face ca nu ma vede. Vorbeste intr-una cu sotia lui, explicindu-i ce ciudat am murit eu, cu o spada in git. Cred ca-i nebun tipul. Ma rog, fiecare cu ale lui.
Eu sint bucuros ca am reusit sa ucid animalul. Stiti cum il chema? Nick. Doar Nick, si atit.
Ridicol, nu?
