Zabovind pe confesiunile lui Nicapetre, am fost frapat de numeroasele asemanari de destin cu Panait Istrati... La noua luni de la asfintirea marelui prozator, in primavara anului 1935, rasarea in Brailita ca un semn al destinului, in miez de iarna, Petrica Balanica, cel care avea sa semneze sub sculpturile sale Nicapetre. Unul, infrint, ingenunchea in tarina, altul se inalta. Dincoace de pod, Comorofca lui Panait Istrati cu saracia ei halucinanta amestecata cu violenta. Dincolo de pod, Brailita lui Nicapetre. Fata in fata, doua lumi, doua spatii matrice.
Sa remarcam un lucru aparent banal. In toate referintele sale despre locul nasterii, Nicapetre a mentionat doar "Brailita". Nu a adaugat niciodata si "Braila". Numele cartierului de dincolo de pod era de-ajuns. Desi nu-l citeaza niciodata in cele doua carti de confesiuni, Panait Istrati este pentru Nicapetre un pattern existential. Din seria marilor personalitati brailene carora Nicapetre le-a lucrat chipul in bronz - Perpessicius, Anton Dumitriu, Vasile Bancila, Nae Ionescu - din pacate lipseste tocmai Panait Istrati...
Fara sa fie contestat, Nicapetre a avut vocatie de contestatar. I-a placut ca si lui Panait Istrati, existenta in raspar. Din confesiuni reiese ca a fost, ca sculptor, in razboi cu toata lumea, cu mai marii zilei, cu maestrii impusi ai momentului, cu sistemul politic care-i cerea un canon strain artei sale. Ca si Istrati, Nicapetre a fost un nesupus. Avea de acasa vorba iute si taioasa ca o dalta. Cind lucreaza in singuratatile atelierului sau de la marginea Bucurestiului sau in singuratatile Magurei Buzaului, e tacut si indirjit. E, conform unei cugetari a maestrului sau de taina, Brincusi, muncitor ca un rob si liber ca un rege. Ca si patternul sau, Nicapetre are orgoliul de a razbi singur, pe un drum numai al sau, aspru si plin de privatiuni, un drum nu numai singuratic, ci mai ales neumblat, in care el e primul calator, e deschizator de drumuri, cum se zice, in urma lui lasind - si acesta e semnul celor alesi - doar loc pentru epigoni.
Amindoi au suportat teroarea istoriei. Nici Istrati, nici Nicapetre nu au avut puterea sa puna intre paranteze sau sa ignore amenintarile istoriei. Istrati a fost marcat pina la ravasire de sine de impamintenirea utopiei rosii. Ravasirea a fost atit de mare, incit nu si-a mai revenit niciodata. Dupa ce trece prin bolgiile utopiei incepe criza creatiei. Izvoarele epice ii seaca. In afara de celebra confesiune "Spovedanie pentru invinsi", dupa calatoria in U.R.S.S., Panait Istrati nu mai scrie nimic fundamental. Nicapetre ia calea exilului, nu accepta pe pielea sa agonia si sfirsitul utopiei. Din 1981 va trai in Canada.
Mereu pe drumuri
Amindoi au fost cotropiti de demonia calatoriei. Mitul odiseic le hraneste destinul. Istrati a calatorit devreme, de la 20 de ani, Nicapetre ceva mai tirziu. Istrati e fascinat de sud, de spatiile mediteraneene, Nicapetre cauta singuratatile muntelui, nordul. Amindoi au trait in patrii indepartate, unul in Franta, altul in Canada, dar testamentar au spus ca pentru ei "acasa" inseamna Braila, fie dincoace fie dincolo de pod. Pentru amindoi, Braila - Brailita (suna ca si Chira Chiralina !) sint centre ale lumii. E usor de observat ca pe cei doi ii mai leaga aceeasi copilarie amara, petrecuta in acelasi colt de lume, aceeasi familie grea si aceeasi lupta aspra, devreme inceputa, pentru existenta. Au avut devreme, mult prea devreme, revelatia existentei ca exceptie, dublata de credinta chinuitoare in arta, in ideal. Si mai e ceva: amindoi s-au format in absenta tatalui. Acest accident biografic a avut efect catalitic. Le-a dezvoltat devreme un enigmatic sentiment de libertate si un foarte pronuntat reflex creator. La umbra mitului hranitor al mamei - in povestirile lui Istrati si in confesiunile lui Nicapetre mama ia proportiile unui mit personal - se contureaza liniile de forta ale celor doua opere. Confesiunea sculptorului, "piatra mi-a fost nevasta de-o viata", arunca tema in zona unui confort freudian inca neexplorat.
Cind Panait Istrati se apropie de evocarea copilariei, primul personaj fascinant este mos Anghel, cel care i-a marcat profund copilaria baldovinesteana, i-a dat o anumita filosofie a vietii, un raspuns la obsedanta intrebare "De ce traim?". Unul din primele tablouri ale adolescentului Petrica Balanica este portretul bunicului. E parca acelasi chip ca al lui mos Anghel. Pe chip se scalda aurie, fara umbre, lumina unui apus. Batrinul taran primeste lumina senin si blind, cu capul usor inclinat, ca-n icoane sfintii. Lumina este cuminecarea de la inceputul unei mari calatorii. Tabloul datat "1953" este pictat la un an dupa ce i se prapadise tatal...
Si Istrati, si Nicapetre au cautat sa se exprime in limbaje universale
In tot ceea ce au scris amindoi au o placere neostoita de a povesti. Ei nu "scriu", ci "vorbesc". O libertate desavirsita le colinda textele. Din confesiunile lui Nicapetre se impune fara efort un prozator modern care si-a ignorat sau si-a aminat vocatia epica pina la aceeasi virsta la care si Istrati incepe sa-si scrie romanele. Mai ales in prima carte "Brailita - Downtown via U.A.P." firele epice se intretaie, se supraetajeaza ordonate de o memorie buclucasa. Copilaria brailiteana, dramele adolescentei brailene, cresterea patimii sculpturii, studentia la umbra kitsch-ului in floare, singuratatea atelierului de lucru, verile in tabara de la Magura, exilul, jurnalul intoarcerii acasa dupa '89 sunt momentele "esentiale" ale confesiunii. Evocari, portrete, amintiri, sarje, ironii, anecdote, povesti de dragoste, toate la un loc formeaza o confesiune totala adesea usor aluvionara, din care nu lipseste istoria vocatiei artistice. Cind "solitar", cind "solidar", dincolo de secventele epice, aici e Nicapetre vazut ca artist la lucru. In aceste carti e tot atita confesiune ca si in paginile autobiografice ale lui Panait Istrati.
Si nu in ultimul rind si Istrati, si Nicapetre au cautat sa se exprime in limbaje universale. Amindoi au simtit ca haina limbii romane e prea strimta. Istrati a ales initial limba franceza - pentru anii '20 ai secolului trecut limba franceza era socotita o limba universala - iar Nicapetre a ales limba pietrelor, jocul formelor fiind, se stie, un limbaj ce nu cere "traducere".
Ceea ce imi mai place la cei doi mari fii ai Brailei este ca ilustreaza prin firea lor mindra neamul de oameni de la Dunarea braileana. Coloana vertebrala a lui Nicapetre s-a arcuit armonios si muzical numai pe miscarile ciocanului cu care "usura" piatra sculptata, in cautarea formelor perfecte. Niciodata nu s-a arcuit pentru temenele, desi cinetic vorbind, gesturile par oarecum asemanatoare.
Sa remarcam un lucru aparent banal. In toate referintele sale despre locul nasterii, Nicapetre a mentionat doar "Brailita". Nu a adaugat niciodata si "Braila". Numele cartierului de dincolo de pod era de-ajuns. Desi nu-l citeaza niciodata in cele doua carti de confesiuni, Panait Istrati este pentru Nicapetre un pattern existential. Din seria marilor personalitati brailene carora Nicapetre le-a lucrat chipul in bronz - Perpessicius, Anton Dumitriu, Vasile Bancila, Nae Ionescu - din pacate lipseste tocmai Panait Istrati...
Fara sa fie contestat, Nicapetre a avut vocatie de contestatar. I-a placut ca si lui Panait Istrati, existenta in raspar. Din confesiuni reiese ca a fost, ca sculptor, in razboi cu toata lumea, cu mai marii zilei, cu maestrii impusi ai momentului, cu sistemul politic care-i cerea un canon strain artei sale. Ca si Istrati, Nicapetre a fost un nesupus. Avea de acasa vorba iute si taioasa ca o dalta. Cind lucreaza in singuratatile atelierului sau de la marginea Bucurestiului sau in singuratatile Magurei Buzaului, e tacut si indirjit. E, conform unei cugetari a maestrului sau de taina, Brincusi, muncitor ca un rob si liber ca un rege. Ca si patternul sau, Nicapetre are orgoliul de a razbi singur, pe un drum numai al sau, aspru si plin de privatiuni, un drum nu numai singuratic, ci mai ales neumblat, in care el e primul calator, e deschizator de drumuri, cum se zice, in urma lui lasind - si acesta e semnul celor alesi - doar loc pentru epigoni.
Amindoi au suportat teroarea istoriei. Nici Istrati, nici Nicapetre nu au avut puterea sa puna intre paranteze sau sa ignore amenintarile istoriei. Istrati a fost marcat pina la ravasire de sine de impamintenirea utopiei rosii. Ravasirea a fost atit de mare, incit nu si-a mai revenit niciodata. Dupa ce trece prin bolgiile utopiei incepe criza creatiei. Izvoarele epice ii seaca. In afara de celebra confesiune "Spovedanie pentru invinsi", dupa calatoria in U.R.S.S., Panait Istrati nu mai scrie nimic fundamental. Nicapetre ia calea exilului, nu accepta pe pielea sa agonia si sfirsitul utopiei. Din 1981 va trai in Canada.
Mereu pe drumuri
Amindoi au fost cotropiti de demonia calatoriei. Mitul odiseic le hraneste destinul. Istrati a calatorit devreme, de la 20 de ani, Nicapetre ceva mai tirziu. Istrati e fascinat de sud, de spatiile mediteraneene, Nicapetre cauta singuratatile muntelui, nordul. Amindoi au trait in patrii indepartate, unul in Franta, altul in Canada, dar testamentar au spus ca pentru ei "acasa" inseamna Braila, fie dincoace fie dincolo de pod. Pentru amindoi, Braila - Brailita (suna ca si Chira Chiralina !) sint centre ale lumii. E usor de observat ca pe cei doi ii mai leaga aceeasi copilarie amara, petrecuta in acelasi colt de lume, aceeasi familie grea si aceeasi lupta aspra, devreme inceputa, pentru existenta. Au avut devreme, mult prea devreme, revelatia existentei ca exceptie, dublata de credinta chinuitoare in arta, in ideal. Si mai e ceva: amindoi s-au format in absenta tatalui. Acest accident biografic a avut efect catalitic. Le-a dezvoltat devreme un enigmatic sentiment de libertate si un foarte pronuntat reflex creator. La umbra mitului hranitor al mamei - in povestirile lui Istrati si in confesiunile lui Nicapetre mama ia proportiile unui mit personal - se contureaza liniile de forta ale celor doua opere. Confesiunea sculptorului, "piatra mi-a fost nevasta de-o viata", arunca tema in zona unui confort freudian inca neexplorat.
Cind Panait Istrati se apropie de evocarea copilariei, primul personaj fascinant este mos Anghel, cel care i-a marcat profund copilaria baldovinesteana, i-a dat o anumita filosofie a vietii, un raspuns la obsedanta intrebare "De ce traim?". Unul din primele tablouri ale adolescentului Petrica Balanica este portretul bunicului. E parca acelasi chip ca al lui mos Anghel. Pe chip se scalda aurie, fara umbre, lumina unui apus. Batrinul taran primeste lumina senin si blind, cu capul usor inclinat, ca-n icoane sfintii. Lumina este cuminecarea de la inceputul unei mari calatorii. Tabloul datat "1953" este pictat la un an dupa ce i se prapadise tatal...
Si Istrati, si Nicapetre au cautat sa se exprime in limbaje universale
In tot ceea ce au scris amindoi au o placere neostoita de a povesti. Ei nu "scriu", ci "vorbesc". O libertate desavirsita le colinda textele. Din confesiunile lui Nicapetre se impune fara efort un prozator modern care si-a ignorat sau si-a aminat vocatia epica pina la aceeasi virsta la care si Istrati incepe sa-si scrie romanele. Mai ales in prima carte "Brailita - Downtown via U.A.P." firele epice se intretaie, se supraetajeaza ordonate de o memorie buclucasa. Copilaria brailiteana, dramele adolescentei brailene, cresterea patimii sculpturii, studentia la umbra kitsch-ului in floare, singuratatea atelierului de lucru, verile in tabara de la Magura, exilul, jurnalul intoarcerii acasa dupa '89 sunt momentele "esentiale" ale confesiunii. Evocari, portrete, amintiri, sarje, ironii, anecdote, povesti de dragoste, toate la un loc formeaza o confesiune totala adesea usor aluvionara, din care nu lipseste istoria vocatiei artistice. Cind "solitar", cind "solidar", dincolo de secventele epice, aici e Nicapetre vazut ca artist la lucru. In aceste carti e tot atita confesiune ca si in paginile autobiografice ale lui Panait Istrati.
Si nu in ultimul rind si Istrati, si Nicapetre au cautat sa se exprime in limbaje universale. Amindoi au simtit ca haina limbii romane e prea strimta. Istrati a ales initial limba franceza - pentru anii '20 ai secolului trecut limba franceza era socotita o limba universala - iar Nicapetre a ales limba pietrelor, jocul formelor fiind, se stie, un limbaj ce nu cere "traducere".
Ceea ce imi mai place la cei doi mari fii ai Brailei este ca ilustreaza prin firea lor mindra neamul de oameni de la Dunarea braileana. Coloana vertebrala a lui Nicapetre s-a arcuit armonios si muzical numai pe miscarile ciocanului cu care "usura" piatra sculptata, in cautarea formelor perfecte. Niciodata nu s-a arcuit pentru temenele, desi cinetic vorbind, gesturile par oarecum asemanatoare.
