Este aici un Nicăpetre par lui-même, cu numeroase imagini din arhiva personală, de la adolescentul din anii 50, pentru care centrul lumii este Brăiliţa, la care Brăila este doar o anexă, la sculptorul evocat în luptă cu materia - piatră, marmură, lemn - care i se supune cu greu în geneza operei sale.
Imaginea atelierelor lui Nicăpetre are un tip de prioritate. Cel studenţesc, sărăcăcios, improvizat, nu mai spune azi mare lucru. Dar cel de pe Intrarea mieilor, nr. 10, din Bucureşti - atelier mare, cu grădină în care se întinde, ca o imagine de basm, poiana de piatră a statuilor sale - este nu doar reprezentativ, ci şi memorabil. "Hambarul" de la Toronto, cum îi spune el, uşor ironic cu un cuvânt de acasă, numind primul atelier din Brăiliţa copilăriei, este mereu plin de "butuci" scoşi din anonimat, deveniţi statui ale unui Strâmbă - Lemne colecţionar.
În atelier autorul mânuieşte instrumentele dintotdeauna ale sculptorului, polizează, măsoară. Este mereu plin până în creştet de pulberea albă care iese din daltă, ciocan sau polizor. Mâinile mari, mereu încleştate pe unelte, au în palmele bătucite aşchii de mit.
În jur, scripeţi, funii, lanţuri, vinciuri, topoare, cuţite, dălţi, pietre de polizor...Adesea artistul stă rezemat în tocul uşii atelierului, ca Brâncuşi, aşteptând ceva. Hotărât lucru, fiecare atelier de sculptor este o lume în lume...Natura pare a fi scoasă din somnul ei mineral sau vegetal şi pusă să se exprime în forme simbolice. Totuşi, în imaginile din album Nicăpetre pare mai degrabă un solitar, mereu nemulţumit de sine, ca Ionas, celebrul artist camusian, în efortul sisific de a face piatra să zboare şi lemnul să cânte.
Dacă ar fi să identificăm miturile hrănitoare ale operei sculptorului acestea ar fi mitul cariatidei şi mitul seminţei. Cele două mituri domină pe rând structurile operei. În prima parte, până în 1981, domină seria lungă, complexă şi modernă a cariatidelor. Ea începe la mijlocul anilor 60, se impune ca timbru specific în 1969, când, la Simeza, Nicăpetre are prima expoziţie personal numită "Cariatide", văzută de Petru Comarnescu drept un mare eveniment artistic ce impune un nume nou în sculptura românească.
Din 1981, când se exilează în Canada, Nicăpetre încheie seria cariatidelor şi începe seria "seminţelor". Nu mai sculptează decât sporadic în piatră sau marmură; preferă lemnul, materie primă uşor de procurat. Chiar dacă este o temă absolut nouă, neanunţată de nicio sculptură din seria românească, totuşi seria seminţelor are un tâlc adânc.
Nicăpetre are o formula artistică specială, a variaţiunilor pe aceeaşi temă. Împotriva diversităţii tematice şi a varietăţii ocazionale Nicăpetre preferă o formă de metamorfoză a temelor. Evident, sculpturile lui Nicăpetre au o istorie a lor, o structură cronologică. Privite în evoluţia lor, adesea pe o perioadă de câteva decenii, fiecare sculptură este o fotogramă în evoluţia seriei ce asigură trecerea de la decorativ, la idee şi simbol. În această serie de reluare a temelor ca element specific operei, nu putem vorbi nici de reşapare şi nici de reîncălzire a vreunei vechi supe - ar fi prea puţin şi ar fi o situare în zona unei anumite vulgarităţi a gândirii - ci mai degrabă de un exod al formelor spre perfecţiune, o permanentă căutare, sub steaua nemulţumirii şi neliniştii, a formei ideale.
Sculptând, Nicăpetre se aşeza mereu, cu voluptate, în bătaia săgeţii mitice. Dacă ar fi să găsim nu doar o metaforă unificatoare cât mai ales cheia povestirii care rezumă o mare operă, pe o perioadă de jumătate de veac, în ţară şi în exil, atunci aceasta este povestea seminţei care, căzând pe pământ bun, moare şi a cariatidei care se înalţă pe locul acela. Cele două mituri personale vorbesc despre viaţă şi moarte, despre germinaţie şi fiinţa către moarte, despre biruinţa vieţii prin rodire. Este o relaţie subtilă, greu de cuantificat, între natură şi cultură, sau, în sens mitic între Creaţie şi Moarte. Pretutindeni, la Nicăpetre există acest binom pe care îl vedem funcţionând numai dacă avem acces la ansamblul operei. Chiar dacă sunt într-o formulă succedanee, cele două mituri personale îşi răspund, se luminează reciproc, îşi potenţează sensurile unul prin altul.
Evocând în câteva zeci de sculpturi în piatră cariatida templelor greceşti în contaminare cu crucea buzoiană "cu căciulă", în metamorfoze spectaculoase, autorul marchează prezenţa morţii dar şi un tip de biruinţă prin sugestia zborului sau a metamorfozei cariatidei în înger.
Evocând în câteva zeci de sculpturi în lemn seminţe în germinare, rodind, dezvoltând "incantaţii", "deveniri", "înălţări" autorul elogiază viaţa.
Primele cariatide sunt de la mijlocul anilor 60, când autorul îşi căuta un drum singuratic, al lui, numai al lui, în artă. Câteva sunt prezente şi în catalogul expoziţiei din 1969. În atelier rămăseseră, ca bruioane, cariatide caricate, înfăţisând chipuri contorsionate, în suferinţă, umilite de povara capitelului. Ele nu au nimic din seninătatea apolinică a cariatidelor din preajma propileelor.
În câteva cariatide expuse la Simeza autorul stilizează iniţial modelul grecesc. Femeile au chipuri emaciate, scoase parcă din icoane bizantine, cu ochii închişi sau deschişi pentru viaţa interioară. Pe cap poartă într-o armonie a corpului ce sugerează comportament ritualic vase sacre, ca în zonele vechi balcanice, ca-n Grecia sau Albania, dar şi ca în Gorj, la noi. Peste aceste imagini de început se adaugă modelul crucii cu căciulă, specific Munţilor Buzăului. Modelul grecesc al cariatidei se resoarbe în forme ale crucii. La rândul lui, semnul acesta odată constituit curge în metamorfoze multiple.
Axul crucii sau corpul cariatidei devine un axis mundi. El devine când daltă care despică, se înfige în pământ, ca mărturie, ca fixare a locului, când corp de pasăre, de om, de înger care aspiră la zbor. Braţele crucii, braţele cariatidei au, la rândul lor, deveniri, dând sculpturii un sens ascensional, al înălţării, al zborului. "Căciula" crucii sau corpul cariatidei în forme rotunde sau uşor rotunjite are sugestie vag umanoidă. Câteva cariatide sugerează zborul în momentul desprinderii de pământ. Mari păsări de piatră deschid larg aripile în efortul de a se lepăda de pământ, de a deveni fiinţe ale aerului. Când braţele au forme uşor rotunjite cariatidele devin cărţi de piatră iar axul, acum subţiat, devine semn de carte deschisă în care sunt (în)scrise semnele omului.Adevărul este că seria cariatidelor este lungă şi grea. De la o cariatidă la alta, piatra spune mereu altă poveste, dar mereu într-un singur sens, al purificării formelor, al zborului, al înălţării. Seria este dinamică, într-o permanentă metamorfoză. Formele trec mereu spre altceva, în efortul autorului de a spiritualiza piatra sau marmura.
Din seria cariatidelor se desprind câteva "Umbre", jumătăţi de cariatidă reflectate în oglinda buclucaşă a memoriei sau a visului. Din aceeaşi serie este şi un "Dedalus" lucrat în trepte, ca simbol al artistului şi un "Menhir".
Una din primele derivate din seria cariatidelor este şi "A fost aici odată...", ca un reper, formă a existenţei, simbol al memoriei, a ceea ce nu se uită, nu se poate uita...
În final cercul se închide, în aceeaşi poziţie ca în anii 60 dar pe o spirală superioară. Ultimele cariatide lucrate în "hambarul" din Toronto sunt mito-semne ale morţii. Ele sunt numite "îngeri". Cariatida este acum cu braţele înălţate pentru zbor. Apare un element de noutate: axul statuii se ridică dintr-o sămânţă din care răsare cariatida. Numai în mica serie de "îngeri" se contopesc cele două serii.
Prin seria "Seminţe" Nicăpetre este neîndoielnic cel mai mare poet al germinaţiei şi fecundităţii din sculptura noastră. La o primă vedere sămânţa "mirabilă" poate fi o sugestie din lectura postumelor lui Lucian Blaga sau a elegiilor lui Nichita Stănescu. Din confesiunile sculptorului rezultă cert că avem de-a face cu un fin cititor de poezie. "A fi sămânţă şi a te sprijini/ de propriul tău pământ", finalul din a unsprezecea elegie nichităstănesciană sau "Am văzut nu o dată sămânţa mirabilă/ ce-nchide în sine supreme puteri" din "Mirabila sămânţă", de Lucian Blaga, ar fi putut trezi în firea artistului opţiuni pentru creaţie.
Dar mai e posibil ca în tema aceasta să fie depozitate, distilate în onirii greu de ascuns, dureri ale exilului, dorul după rădăcini. Exilul a fost văzut mereu ca un triumf al libertăţii, al evadării dintr-un spaţiu claustrant, şi atât. Dar puţini au avut puterea confesiunii pe acel versant pe care mulţi îl văd ca slăbiciune, dorul de ceea ce rămâne în urmă, acel rest de iubire care refuză să se transforme în ură. La Nicăpetre tema apare numai în exil. Este o temă pur canadiană şi are expresie artistică dominantă în lemn, doar de câteva ori în marmură. Adesea sămânţa este un adevărat ou cosmic, fabulos, lustruit până la a face concurenţă naturii, fără soclu, fără vreun suport, dar ciobită germinativ. Ele, seminţele, sunt plesnite de energia enormă din interior, a germinaţiei care face ca să nu-şi mai încapă în coajă, de putere.
De câteva ori, fie din lemn, fie din marmură sau piatră, perfect lustruite, seminţele au forme uşor erotizate, sugerând feminitatea.
Dar de cele mai multe ori sămânţa este surprinsă explodând într-un superb tril al lemnului, în "înălţări", "deveniri", "acrotiri", în trepte, cuiburi, cupe care cresc din sămânţă pe lujeri de lumină ca o coadă înfoiată de păun.
Nicăpetre nu ne propune o sămânţă "dogmatică" (parafrază la "Oul dogmatic", de Ion Barbu) de contemplare în toate virtualităţile ei, ci o sămânţă surprinsă în momentul genetic al exploziei vitale, al încolţirii. El surprinde momentul fast când sămânţa moare pentru a rodi.
Adesea sămânţa este ridicată pe soclu; într-o pură sugestie de feminitate, ea pare o burtă gravidă de sens. Deasupra seminţei, mereu, acele ţâşniri din lemn, spre ciocârlii cum ar spune Nichita Stănescu. Mai ales în ultima perioadă canadiană de creaţie seminţele sunt despicate în două ca cercurile de pe "Poarta sărutului", de Constantin Brâncuşi.
Din aceeaşi serie este grupul statuar "Păstaia". O teacă verticală ţinând captive seminţele, cealaltă teacă alături căzută, cu alveolele goale. Seminţele din vârf, tăiate în două, în patru, surprind căderea în pământul cel bun.
Seria "seminţelor" este fundamentală pentru sculptura lui Nicăpetre. Ea dezvoltă mai multă bucurie decât nelinişte, mai mult sud germinativ decât nord reflexiv, mai mult plin decât gol.
Cariatidele şi seminţele, cele două parabole în piatră şi lemn care domină opera lui Nicăpetre, ne îndeamnă în final să spunem: ceva demiurgic colindă sculpturile sale.
