Cel dintâi praznic împărătesc cu dată fixă, în ordinea cronologică a vieţii Mântuitorului, este Naşterea Domnului, numită şi Crăciunul. În fiecare an, la 25 decembrie, sărbătorim Naşterea cu trup a Domnului nostru Iisus Hristos (vezi Ev. Luca II, 1-21). Este cea dintâi sărbătoare specific creştină, deşi nu este tot atât de veche ca Paştile sau Rusaliile, a căror origine stă în legătură cu sărbătorile iudaice.
În mentalitatea creştină de la începuturi, accentul se punea pe ziua morţii şi a învierii, iar nu pe ziua naşterii divinităţii. De aceea, spun autorii creştini, cultul Mântuitorului în Biserica primară era concentrat în jurul morţii şi al Învierii Sale. Calendarele creştine păstrează în amintirea posterităţii nu data naşterii mucenicilor şi sfinţilor, ci data morţii lor. De aceea, Naşterea Domnului este considerată o sărbătoare mai nouă decât Paştile.
Vechimea Crăciunului se poate urmări retrospectiv, în documente, până pe la sfârşitul secolului III, când - potrivit istoricului bizantin Nichifor Calist - pe timpul prigoanei declanşate de împăraţii Diocleţian şi Maximian, o mare mulţime de creştini au pierit arşi de vii într-o biserică din Nicomidia, în care ei se adunaseră să prăznuiască Naşterea Domnului.
Crăciunul este o sărbătoare a bucuriei şi speranţei, când oamenii, laolaltă cu îngerii din cer şi cu magii de la Răsărit, Îl preamăresc pe Domnul Iisus Hristos, Pruncul născut în Betleemul Iudeii.