Anul trecut, de Sfintul Nicolae, Emilia Dumitrescu, cetatean de onoare al orasului, cersea, imbracata in zdrente, o bucata de piine la poarta unui camin de batrini. Acum, Emilia Dumitrescu nu mai este. Au zburat pasarile din tablourile ei, baltile Brailei au devenit parca mai reci, iar cerul pare de fonta. Nu cred ca exista moarte frumoasa, cum nici boala usoara nu este, insa ultimii ani din viata Emiliei Dumitrescu imi par masura perfecta a respectului pe care cetatea il poarta artistilor ei. Dupa ce a donat orasului intreaga sa colectie de tablouri, pictorita s-a zbatut in boala si mizerie, fara ca autoritatile sa-si intinda miinile pentru a-i asigura un trai pe masura statutului de cetatean de onoare.
Nu ca ar fi vrut Emilia Dumitrescu prea multe lucruri. "Asa au fost vremurile. Fara rasfat, fara muzeele lumii. Putine bucurii, nici macar cit degetele unei singure miini. De curind, am inteles ca cea mai de pret bucurie este aceea de a fi reusit sa platesc macar o infima parte din datoria sublima pe care o am fata de paminturile care m-au generat", spunea ea, cu adinca modestie, in urma cu citiva ani.
Dar ei?
Ei vor bizii printre buzele subtiri condoleantele, vor depune poate coroane multicolore si vor trimite, daca vor avea timp, comunicate lacrimogene insailate de secretarele lor imbuibate cu cafea. Insa noi stim ca inimile lor sint reci ca pietrele de mormint si ca Emilia Dumitrescu a fost pentru ei mai mult o povara decit o comoara. As vrea sa stiu ca, macar pentru o secunda, ii va atinge remuscarea pe cei care stiau ca pot face mai mult pentru ea, dar nu au facut. Pe cei care s-au ascuns pe sub birourile din primarii, consilii ori directii, cei care i-au trimis artistei o farfurie de mincare ca sa inchida gura presei, si apoi au lasat timpul sa lucreze si sa ii scape de problema.
Iar daca pentru ea, cea mai buna dintre noi, cea care aduna frunzele de pe jos pentru a nu fi calcate in picioare, ei au facut doar atit, ar fi bine sa ne intrebam ce fac pentru noi.
Nu ca ar fi vrut Emilia Dumitrescu prea multe lucruri. "Asa au fost vremurile. Fara rasfat, fara muzeele lumii. Putine bucurii, nici macar cit degetele unei singure miini. De curind, am inteles ca cea mai de pret bucurie este aceea de a fi reusit sa platesc macar o infima parte din datoria sublima pe care o am fata de paminturile care m-au generat", spunea ea, cu adinca modestie, in urma cu citiva ani.
Dar ei?
Ei vor bizii printre buzele subtiri condoleantele, vor depune poate coroane multicolore si vor trimite, daca vor avea timp, comunicate lacrimogene insailate de secretarele lor imbuibate cu cafea. Insa noi stim ca inimile lor sint reci ca pietrele de mormint si ca Emilia Dumitrescu a fost pentru ei mai mult o povara decit o comoara. As vrea sa stiu ca, macar pentru o secunda, ii va atinge remuscarea pe cei care stiau ca pot face mai mult pentru ea, dar nu au facut. Pe cei care s-au ascuns pe sub birourile din primarii, consilii ori directii, cei care i-au trimis artistei o farfurie de mincare ca sa inchida gura presei, si apoi au lasat timpul sa lucreze si sa ii scape de problema.
Iar daca pentru ea, cea mai buna dintre noi, cea care aduna frunzele de pe jos pentru a nu fi calcate in picioare, ei au facut doar atit, ar fi bine sa ne intrebam ce fac pentru noi.
