Spuneam, in urma cu citeva zile, scriind despre pictorita Emilia Dumitrescu, faptul ca nu exista moarte frumoasa. Viata nu are happy-end, asta e un lucru cert. Cind mor, oamenii nu se sparg in mii de fluturi ori in frinturi de curcubeu. Nu se ridica nici o cortina daca striga cineva "bis!" si nu exista nicaieri vreo multime care sa aplaude linistea lasata in urma. Nu te saruta pe timpla vreo zina si nici un inger nu-ti alunga durerea. La revedere, drum bun! Un ultim icnet si gata. Fara generic de final.
Iar daca pentru morti nu putem sa facem mai mult decit sa aprindem o luminare, macar in cazul celor vii, dar neputinciosi, ne putem stradui sa nu le innegrim si ultimile zile.
Da, despre batrini vorbesc.
Am intilnit, zilele trecute, o femeie internata intr-unul din azilele de la noi din oras. (Azile, camine pentru batrini, sau cum s-or fi numind. Mi-e greu sa inteleg care este diferenta dintre cele doua denumiri.) Imi spunea batrina ca in unele dimineti primesc de mincare doar ceai si citeva felii de salam, ca nu pupa carne decit de doua - trei ori pe saptamina, ca ciorba de legume nu lipseste din meniul fiecarei zile si ca, in general, proasta sau buna, mincarea este intotdeauna prea putina. Si ca este putina pentru ca se fura. Se fura ca-n codru, zicea ea. Si mai spunea ca angajatii, o increngatura de rude, de frati, veri, cuscri ori cumnati, pleaca seara cu sacosele pline, burdusite cu mincarea furata de la gura batrinilor. Care batrini nu sufla vreo vorba de frica sa nu fie zburati afara. Ba chiar, de teama sa nu iasa vreun scandal care sa atraga vreun control, conducerea caminului ar fi incercat sa ascunda faptul ca in interiorul institutiei, un batrin a fost batut crunt. El a fost convins sa nu depuna plingere la politie, pe motiv ca ar fi trebuit, chipurile, sa-si plateasca un avocat. L-au aburit. Iar celor care nu pot fi aburiti, li se spune ca, daca nu le place, nu au decit sa plece. De parca ar avea unde. De parca, daca ar fi avut unde sa stea, si-ar mai fi dat pensia pentru un loc la azil.
Si astfel, pentru ca nu au incotro, batrinii tac. Si se sting in tacere. Si, la fel ca noi, nu se sparg in mii de fluturi ori in frinturi de curcubeu. Pentru ca, orice ar crede cei care le dau acum de mincare, si ei sint oameni.
Iar daca pentru morti nu putem sa facem mai mult decit sa aprindem o luminare, macar in cazul celor vii, dar neputinciosi, ne putem stradui sa nu le innegrim si ultimile zile.
Da, despre batrini vorbesc.
Am intilnit, zilele trecute, o femeie internata intr-unul din azilele de la noi din oras. (Azile, camine pentru batrini, sau cum s-or fi numind. Mi-e greu sa inteleg care este diferenta dintre cele doua denumiri.) Imi spunea batrina ca in unele dimineti primesc de mincare doar ceai si citeva felii de salam, ca nu pupa carne decit de doua - trei ori pe saptamina, ca ciorba de legume nu lipseste din meniul fiecarei zile si ca, in general, proasta sau buna, mincarea este intotdeauna prea putina. Si ca este putina pentru ca se fura. Se fura ca-n codru, zicea ea. Si mai spunea ca angajatii, o increngatura de rude, de frati, veri, cuscri ori cumnati, pleaca seara cu sacosele pline, burdusite cu mincarea furata de la gura batrinilor. Care batrini nu sufla vreo vorba de frica sa nu fie zburati afara. Ba chiar, de teama sa nu iasa vreun scandal care sa atraga vreun control, conducerea caminului ar fi incercat sa ascunda faptul ca in interiorul institutiei, un batrin a fost batut crunt. El a fost convins sa nu depuna plingere la politie, pe motiv ca ar fi trebuit, chipurile, sa-si plateasca un avocat. L-au aburit. Iar celor care nu pot fi aburiti, li se spune ca, daca nu le place, nu au decit sa plece. De parca ar avea unde. De parca, daca ar fi avut unde sa stea, si-ar mai fi dat pensia pentru un loc la azil.
Si astfel, pentru ca nu au incotro, batrinii tac. Si se sting in tacere. Si, la fel ca noi, nu se sparg in mii de fluturi ori in frinturi de curcubeu. Pentru ca, orice ar crede cei care le dau acum de mincare, si ei sint oameni.
