Nu ne interesează în mod special cauzele acestei prudenţe dar în loc să avem un întreg capitol complex de jurnale, epistolare sau amintiri care să contureze această perioadă din viaţa unei personalităţi, avem ici-colo câte o evocare, şi aceea rareori de interes pur literar.
În cazul de faţă, în aparenţă avem un jurnal de căpşunar, cum în cod autoironic scrie autorul; în realitate cartea lui Mirel Bănică este un jurnal profund despre anii săi de drumeţie şi de ucenicie în sens goethean, pe căi mai ales gnoseologice decât geografice.
Din acest punct de vedere cartea este, pe de o parte, un excelent bildungsroman şi, pe de altă parte, este un vademecum în probleme pe care un student român - fie el şi excepţional înzestrat! - le trăieşte în perioada de studii la o universitate din Occident.
Adevărul este că printre aspiranţii la o asemenea experienţă asumată pluteşte încă un nor de prejudecăţi care dezvoltă iluzii pe tema pomului lăudat la care se merge cu sacul.
La scurtă vreme după ce îşi încheie misiunea Mirel Bănică publică jurnalul acestei perioade. El face parte din cei foarte puţini care sunt dispuşi să publice o carte cu însemnările făcute seara, din când în când, într-un fel de jurnal care captează fidel clipa cea repede. Farmecul acestor confesiuni este sporit de senzaţia de autenticitate dată de prospeţimea trăirilor. El are curajul de a scrie cu o severitate aproape brutală jurnalul pe sărite al unei experienţe pe care o cuprinde într-un proces subtil de demitizare şi deliricizare. Cartea, chiar aşa, cu multe perioade nemenţionate care îi dau un caracter fragmentar formează un ecorşeu ideologic exemplar. Jurnalul lui Mirel Bănică are efecte speciale: el scutură de iluzii, trezeşte la realitate, contrazice sever şi radical orizontul de aşteptare, minat de prejudecăţi istorice, al lectorului român.
Cuvântul căpşunar folosit în titlu are în mod evident un sens ironic. În limba română el e un cuvânt proaspăt, cu o semantică nouă, uşor contorsionată, care rezumă destinele umile ale românilor plecaţi la muncă în Occident. Dar căpşunarul nostru din jurnal este atipic. El pleacă să-şi completeze înaltele studii, să-şi asigure iniţierile necesare, justificare prin patalamale academice pentru un destin cultural. De aceea, vom spune Jurnal de fals căpşunar. Este mai potrivit pentru spiritul cărţii.
Editura Institutul European din Iaşi încadrează cartea în colecţia textelor de frontieră şi propune o copertă care rezumă metaforic spiritul jurnalului: în centrul paginii, un abţibild cu imaginea unei fântâni părăsite din Bărăgan. Cumpăna este legată de ghizdeaua de piatră, încremenită în momentul maximei înclinări spre adâncuri iar contragreutatea flutură absurd ca o flamură zdrenţuită.
Romanul lui Mirel Bănică se cuvine rezumat în câteva cuvinte. El este iencan bine şcolit în adolescenţă la Liceul Bălcescu din Brăila şi cu studii politehnice la Galaţi. Descoperă la începutul anilor 90 că ingineria, marea profesie din anii comunişti nu i se mai potriveşte şi vrea altceva. Cărţile mirabile de filosofie i-au schimbat paradigma existenţială şi au asigurat un triumf al vocaţiei asupra aspiraţiei. Idealul tehnocrat iniţial se metamorfozează spectaculos. Are nu doar curajul ci mai ales puterea de a o lua de la capăt. Ele, cărţile, nu numai că i-au desfăşurat velele corabiei interioare dar i-au provocat şi furtuna şi călătoria.
Chiar dacă în Fals jurnal de căpşunar este rezumat portretul tânărului intelectual român plecat la studii în Occident, Mirel Bănică evocă un alt versant al acestei experienţe. Ca atare, jurnalul său nu seamănă nici cu însemnările lui Lucian Blaga de la Viena, nici cu ale lui Mircea Eliade în India şi nici cu ale lui Eugen Simion la Paris sau ale Anei Blandiana şi Romulus Rusan prin America ogarului cenuşiu.
În iunie, 1998, Mirel Bănică se hotărăşte să ţină jurnal. Era deja de zece luni doctorand la Universitatea din Geneva, Elveţia, când Ministerul Educaţiei Naţionale îl informează că nu-i mai prelungeşte bursa de studii.
Deci jurnalul începe în acest punct delicat în care el este prins la mijlocul rutei: nici nu poate da înapoi - s-ar fi prăbuşit toate proiectele! - nici nu poate merge înainte.
El ia acest moment ca pe o mare provocare. Va trebui să se descurce aruncându-se inconştient în oceanul supravieţuirii cotidiene, învăţând să înoate singur.
Jurnalul este spectacolul, adesea halucinant, al unui tânăr diferit de ceilalţi, care trebuie să-şi finalizeze teza de doctorat şi care, pentru a se întreţine, trebuie să muncească în puţinele ceasuri libere.
În locul unui tânăr cu probleme de adaptare, dimpotrivă, un ins pregătit pentru luptă.
El coboară din for în mijlocul unei faune enigmatice: toţi deposedaţii vieţii, kosovari, portughezi, mozambicani, angolezi, albanezi muncesc umil doar pentru a trăi de azi pe mâine. Pentru ei Elveţia este un limb salvator. Când doctorandul cu mânecile suflecate încearcă să se apropie de ei înţelege că fiecare a evadat dintr-un infern: al sărăciei, al războiului, al urii.
Înţelege mai întâi că sentimentalismul omoară supravieţuirea. Învaţă rapid legile severe ale supravieţuirii. Are numeroase experienţe de viaţă pe care nu le-ar fi avut niciodată în România. Doar neamul de ţărani din care se trage a mai avut cândva o asemenea etică a salvării. Descoperă că o avea deja înscrisă pe cortex, dar ignorată. Învaţă din tot ce i se întâmplă. Are revelaţia că experienţa este teologică. Dumnezeu, când nu vrei tu să te smereşti, vine să te ajute să faci asta.
Fredonează ca pentru sine versuri dintr-o manea: Nu da, Doamne, nimănui / Viaţa căpşunarului. I se pare că repetă exponenţial destinul acestora. Se consolează cu faptul că se consideră un căpşunar academic. Este, în Geneva, un om-orchestră: spală farfurii într-un restaurant de lux, sparge betoane, prepară salate, e traducător, supraveghetor, vânzător de covoare, arhivar, olar, grădinar, chelner, casier, librar. Până la un punct putem identifica în jurnalul lui Mirel Bănică o experienţă istratiană. S-ar putea să fie un cod de lectură ascuns. El trăieşte în Occident, tot în Elveţia, aceleaşi experienţe-limită ca şi Panait Istrati. Ca şi Iona în burta marelui chit el are acum prilejul să se cunoască pe sine, să-şi ştie limitele, puterile, să-şi cunoască resursele şi să le pună în valoare. De fapt Jurnalul este şi un excepţional exerciţiu de autocunoaştere.
Între sudalma răzvrătită şi oftatul lăcrimos - ca să cităm replicile între care se desfăşoară, după opinia lui Gabriel Liiceanu, românismul - Mirel Bănică pulverizează toate miturile despre românii care trăiesc în afara ţării.
El observă cu o anumită cruzime mitocănia valahă, manifestările cotidiene ale neamului, adesea prost, de la refugiaţii din anii comunişti, până la cei pripăşiţi prin ambasadă, de la doctoranzii singuratici, care rezumă parcă un destin fatalmente mioritic, până la ţiganii nebuni care terorizează spaţiul în care trăiesc.
La universitatea din Genova mai sunt aproape 200 de colegi, masteranzi, doctoranzi români. Deşi formează cea mai mare comunitate de străini, deşi ar putea să se afirme, să fie puternică, să publice un ziar al comunităţii, să se ajute, nu se întâmplă nimic niciodată.
Când revine pentru puţină vreme în Bucureşti, trăieşte o adevărată dramă. Se reaprinde memoria existenţei dâmboviţene, rezumată de spiritul mahalagesc. În parcări, la restaurant, în autocar, în vămi, pretutindeni observă o igrasie morală care îi aduc disperarea în suflet.
Dacă impactul doctorandului român cu lumea occidentală este sever, impactul revenirii la lumea românească este brutal. Mirel Bănică nu idealizează, dar nici nu nu-şi înjură ţara, nu-şi blestemă urmele. Dimpotrivă, el, oriunde s-ar afla, duce pământ pe tălpi.
Amintirile din Sătucul Bărăganului, casa bunicilor şi zeităţile ei protectoare, vreo vorbă de duh, ploile şi zăpezile de altădată, cerul de acasă formează un lest care menţine echilibrul fiinţei.
Mirel Bănică este un observator lucid, adesea prea lucid, al realului. Are ochi bun de prozator amânat sau care nu s-a luat încă în serios. El observă mediile sociale - studenţia, babelul căminului studenţesc, strada geneveză pestriţă, mentalităţile străinilor dar şi, când vine acasă, mediul bucureştean.
Adesea e un fănuşian diafan, are gustul formulărilor memorabile, vede dincolo de banalitatea cenuşie, are retina mereu proaspătă şi flămândă de real. Există, de asemenea, risipită în toate paginile jurnalului, o senzualitate subtilă prezentă în frenezia clipei trăite, în plăcerea contemplării naturii. Sunt evocate aproape epic o ploaie, cu viscol, o zi de primăvară, o plimbare cu bicicleta, savurarea unei beri reci, după o zi grea de muncă. Dar aceeaşi senzualitate revine cu efecte mult mai spectaculoase în re-trăirea (sic!) amintirilor. Auzul, văzul, mirosul, adesea tactilul sunt simţurile cele mai solicitate pe care autorul le orchestrează pentru receptarea în trei dimensiuni a momentelor copilăriei.
Dincolo de acest exerciţiu demitizant al Occidentului, se cuvenea ca această carte, pentru a deveni un adevărat jurnal de formare să cuprindă în egală măsură şi exerciţiul mitizant al intelectualului român care trăieşte o aventură de cunoaştere în marile biblioteci ale lumii.
Mirel Bănică se mulţumeşte, din păcate cu subiectul de nişă, inedit, ignorat de diariştii români, pe care îl explorează exemplar, şi nu păşeşte aproape niciodată dincolo, în atmosfera cursurilor, seminariilor, dezbaterilor; acolo este camera sambô evocată de Mircea Eliade în Noaptea de sânziene, camera misterelor. Am fi avut astfel şi un jurnalul de creaţie: autorul ar fi răspuns prin creaţie agresivităţii şi precarităţii mediului.
Credem că jurnalul ar fi avut numai de câştigat dacă, în mod egal cu foşgăiala zilnică şi pitorească sugerând mai mult o etică a celui ce trebuie să biruie, am fi avut jocul ideilor, tectonica lecturilor, facerea tezei de doctorat.
Jurnalul de creaţie, ca specie a diaristicii noastre are pagini atât de spectaculoase la Constantin Noica şi Emil Cioran (Caietele dar şi Caietele de la Talamanca), la Mircea Eliade sau Mihail Sebastian şi, de curând, la Fănuş Neagu în Jurnal cu faţa ascunsă încât o astfel de experienţă merită dezvoltată.
Ceva ne dă de înţeles că autorul a publicat în Fals jurnal de căpşunar o selecţie din însemnări. Lipseşte jurnalul unor prietenii, lipseşte un posibil jurnal erotic, jurnalul gastronomic etc. Ceea ce e publicat şi datat sugerează existenţa unor perioade absente, necuprinse. După părerea noastră autorul a ales din caiete, selectiv, numai ceea ce se subsuma temei căpşunarului. Celelalte texte evocă, probabil, cealaltă luptă, la fel de severă ca şi prima, de finalizare a tezei de doctorat. Ele formează, dacă intuiţia noastră nu dă greş, cealaltă aripă a jurnalului. Căci, nu-ia aşa, ce pasăre zboară cu o singură aripă?
Ianca, Brăila, Galaţi, Bucureşti, Geneva, Quebec, Paris sunt cele şapte trepte ale unei ample împliniri spirituale. Ele formează un scenariu mitic pe care Mirel Bănică îl trăieşte cu voluptate secretă, fără să-l divulge.
