Niciunul din personajele comediei "Titircă Sotirescu et Cia " nu ratează, niciunul nu dă faliment, ca şi când aceste drame ale economiei libere ar fi fost mereu doar pentru alţii, niciodată pentru personajele lui Caragiale. Dumitrache Titircă, personajul principal din "O noapte furtunoasă", nu mai este Inimă rea - o poreclă atribuită de Veta sau de Chiriac datorită, probabil, ambiţului de familist - ci devine mare agricultor, mare proprietar, capitalist puternic, petrolist, senator. Nae Ipingescu este acum prefectul judeţului, iar Rică Venturiano este deputat în opoziţie, avocat, ziarist. Spiridon, bietul Spiridon, umilul de odinioară, băiat de procopseală în casa jupânului, devine şi el mare proprietar, petrolist, deputat. Este, de asemenea, doctor în drept la Liége, are cai de curse, automobil. Ionescu şi Popescu, aplaudacii lui Caţavencu, în O scrisoare pierdută sunt... inspectori şcolari.
Dar personajul cu cea mai spectaculoasă evoluţie este Chiriac, umilul de odinioară, omul de încredere al lui Jupân Dumitrache Titircă. În noua comedie el nu mai apare doar cu prenumele, ci şi cu numele de familie, Sotirescu. În unele hârtii din mapa de bruioane a comediei apare şi numele în varianta grecească, Sotiriou. El are acum aceeaşi putere economică precum fostul său stăpân. Este mare agricultor, mare proprietar, capitalist puternic, petrolist. Nu este senator, ca Titircă, este deputat.
Tejghetarul Chiriac fusese în O noapte furtunoasă un fel de Cătălin din Luceafărul, operând spornic la mahala, seducând nu fata împăratului, ci nevasta stăpânului. După un sfert de veac el devine unul din stâlpii ţării. Fiind agricultor şi petrolist a intuit perfect sursele bogăţiei, căci grâul şi petrolul ilustrau la anul 1900 România agrară şi industrială.
Îmbogăţirea lui Chiriac nu este firească, sănătoasă. De fapt, literatura română nici nu are expresie epică sau dramatică pentru astfel de personaje. Doar Ioan Slavici are câteva nuvele şi un roman care evocă rezonabil acest tip de om care ştie să înmulţească banii şi să sporească cinstit averea, om al agoniselii, al vieţii pline de privaţiuni, adesea sub semnul zgârceniei, pentru a scăpa de blestemul sărăciei. Dar când este vorba de hoţie, cinism, viclenie, căpuşare, lăcomie, romanele româneşti n-au rival, întrec cu mult chiar lumea romanelor lui Balzac!
A face avere în România ultimului veac este, literar vorbind, o activitate penalizabilă. Niciun romancier nu vede aici o formă posibilă de decizie superioară, ci doar hoţie, lăcomie, ticăloşie. Lucrativul, în vechiul sens latinesc, de activitate cu profit, nu a stârnit, de la Slavici încoace, imaginaţia niciunui scriitor român.
Când s-a înţeles semnificaţia numelor în comediile lui Caragiale, ele au fost acceptate drept caricaturi onomastice potrivite unor caricaturi morale. Cu timpul ele s-au impus. Şi azi, după cinci sferturi de veac, aceste personaje sunt nume-etalon cu care românii măsoară ticăloşia, viclenia, oportunismul, minciuna, ramolismentul. În fond, Caragiale a preluat un model popular românesc şi l-a dus la rafinament. Căci românii, când au vrut să dea un nume pentru condiţia fizică şi morală a unui ins, au folosit vârtos şi imaginativ porecla, de cele mai multe ori fără să se ia în seamă numele oficial al persoanei. Astfel, porecla şi firea, circulau ca moneda: un avers sonor şi un revers moral. Românii au simţit nevoia nu atât să corijeze natura, cât mai ales să-i dea un nume.
După Alecsandri, care simplifică şi banalizează această ipostază a creaţiei, Caragiale o readuce în zona marii arte. Este posibil ca Alecsandri, interesat de misiunea imediată a teatrului, să se fi lăsat constrâns de nivelul de cultură al spectatorilor şi cititorilor români, atâţia câţi erau la 1850, şi să fi asigurat o transparenţă simplă numelor personajelor pentru a garanta pieselor sale o receptare eficientă şi rapidă. Este un punct de vedere. Caragiale însă nu face nicio concesie. Putem formula uşor paradoxal: Caragiale nici măcar nu scrie pentru contemporani. Pentru marele dramaturg procedeul era oarecum clar: numele trebuie să anunţe firea personajului precum în basme buzduganul azvârlit cale de trei zile anunţa venirea şi puterea zmeului. Caragiale pornea de la fire spre nume. Niciodată nu a lăsat să-i scape nimic. Chiar şi-a alcătuit un portofoliu de aproape o mie de nume, unele în zona firescului, altele fanteziste, unele deja folosite, altele rămase neutilizate. Cele mai multe sunt nume ce vin de la cuvinte vechi, fanariote. Unele sunt cuvinte rare, adesea necunoscute contemporanilor, cu o semantică incertă sau răsucită spre sensuri figurate. Adesea unele nume par a fi puse în listă doar de dragul muzicalităţii lor.
Îl considerăm pe Chiriac Sotirescu un personaj cu nume subtil, poate cel mai subtil din toată galeria de personaje caragialiene care, pe de o parte, rezumă tehnica autorului de atribuire a numelor personajelor şi, pe de altă parte, exprimă şi justifică deplin relaţia destin - nume, relaţie pe care I.L. Caragiale a cultivat-o exemplar.
Dacă vom lucra în prelungirea exerciţiului practicat de Garabet Ibrăileanu în 1926 şi vom căuta până la etimonul tainic sensul numelor personajelor, vom găsi aici o formă de predestinare. Ştiind cât de atent era autorul, chiar superstiţios cu semnele adânci ale întâmplărilor, numele personajului trebuie luat ca un mare semn. Aşadar, vom zăbovi asupra acestui nume şi vom încerca să ne apropiem pe cât ne stă în putinţă, de intenţiile tainice ale autorului. El are un reflex social ascensional. Este un reflex pe care îl au şi Caţavencu şi Farfuridi, Dandanache şi, într-o mai mică măsură, Tipătescu. Dar dintre toţi, Chiriac Sotirescu pare a fi cel mai dotat.
La I.L. Caragiale numele Sotirescu este rar. Mai întâi apare în caietul-repertoriu, printre cele o mie de nume din rezerva strategică a autorului. Unele nume au fost folosite, altele au rămas ca virtualităţi, pentru structuri literare posibile. Nu vom găsi prea multe însemnări pentru structuri epice sau dramatice, dar pentru numele personajelor autorul pare a avea o pasiune specială. Din păcate, în analiza sa Garabet Ibrăileanu nici nu-l ia în seamă. Adevărul este că la vremea respectivă nici nu se ştia mare lucru despre acest proiect dramatic.
Lui Chiriac Sotirescu toate îi merg din plin şi cu folos. El nu are niciun eşec, norocul nu-i joacă feste niciodată. El este unul din cele mai senine personaje din toată opera caragialiană. Ca-n basme, averea îi creşte ca din nimic, într-un sfert de veac, cât altora în patru generaţii. El este unul din rechinii lumii lui Caragiale. A depăşit demagogia unor personaje din primele comedii, el este acum un spirit pragmatic, întreprinzător. Nu cunoaşte drama neadaptării.
În primul deceniu al secolului al XX-lea năravurile fanariote s-au decantat şi s-au metamorfozat. Bătălia politică pare încheiată. Personajele trăiesc într-o slavă stătătoare, sunt deja deputaţi şi senatori. Acum caută doar puterea economică. Chiriac Sotirescu şi Dumitrache Titircă sunt acum mari bărbaţi de stat, au studii şi aspiraţii europene. Adevărul este că între realitatea primelor comedii şi proiectul dramatic berlinez nu mai este doar un sfert de veac, ci se lasă impresia unei fabuloase evoluţii istorice. Chiriac Sotirescu nu pare a fi fostul tejghetar din O noapte furtunoasă , evocat după douăzeci şi cinci de ani, ci un avatar al acestuia. Dacă Chiriac Sotirescu este un personaj pe care autorul a apucat doar să-l însăileze, i-a sugerat doar conturul, el este, în literatura română, cap de serie tipologică a arivistului.
Să identifici în primul sfert de veac de modernitate românească toate semnele şi procesele care se vor repeta cu o încăpăţânată fervoare, să identifici toate semnele repetitive care s-au metamorfozat, s-au rafinat, dar au rămas aceleaşi, în ciuda tuturor evenimentelor sociale sau politice - război, dictatură, totalitarism - care au pus la grea încercare caragialitatea funciară a lumii româneşti, i-au probat puterea de rezistenţă, ca în final, lumea să rămână în matricea ei caragialiană ca un dat arhetipal, este un semn de putere pe care rareori a avut-o un scriitor român. Zolismul lui Caragiale - intuit exact de G. Călinescu - este nuanţat de un brăilean vechi, Al. Djuvara: Naturalismul nu plăsmuieşte personajele, ci le întâlneşte. Caragiale a observat mereu realul românesc cu o severitate care îşi are pereche doar în publicistica eminesciană. Şi totuşi, de ce Chiriac Sotirescu? Numele acestui personaj ascunde un joc de sensuri pe care numai Caragiale îl putea dezvolta. Chiriac, din grecescul kyrios - domn, este un nume care circulă azi cu o anumită frecvenţă în onomastica românească. Mai rar, e adevărat, dar există şi numele Sotirescu. Numele vine de la un cuvânt foarte vechi. În Septuaginta, soteria semnifică scăpare de necazuri sau scăpare de duşmani. În sens biblic soteria mai înseamnă şi salvarea poporului lui Israel la Marea Roşie. În Noul Testament, Soter este numele Mântuitorului. I.L. Caragiale era, fără îndoială, un mare iniţiat şi nu obişnuia să lase ceva la voia întâmplării. Creativitatea autorului constă aici în alăturarea numelui la prenume.
În traducere, numele personajului înseamnă Domnul Salvator sau Domnul Mântuitor. Este o situaţie enigmatică prin care autorul ne pune la mare şi grea încercare spiritul analitic. Să pui numele Mântuitorului unui uzurpator, unui îmbogăţit cinic, este nevoie de mare curaj, nu doar estetic ci şi moral, oricum, de un curaj mai mare decât în cazul opţiunii pentru numele lui Dandanache sau Caţavencu. Chiriac Sotirescu se distanţează mult şi profund de sensul primar al numelui său ori se identifică cu el? Este o blasfemie? De fapt, el nu salvează pe nimeni, doar pe sine, într-o materialitate grea, meschină. Numele Sotirescu este o excepţie de la felul în care autorul îşi numea personajele? Este un nume ironic? Este o farsă?
Este posibil ca marele dramaturg, trăindu-şi ultimii opt ani la Berlin, să fi privit spre lumea germană cu aceeaşi teribilă curiozitate şi spirit analitic cu care privise lumea românească vreme de aproape trei decenii şi să fi dat, prin evocarea destinului lui Chiriac Sotirescu, un răspuns valah, evident ironic, provocării germane. Cine cunoaşte spiritul societăţii germane din perioada premergătoare şi ulterioară primului război mondial ştie că una din cele mai importante probleme care a obsedat societatea germană a fost mitul salvatorului sau mitul mântuitorului. A fost un mit care s-a plămădit în primele două decenii ale secolului al XX-lea, a fost pe val între anii 1930-1940 apoi, cu efecte catastrofale, a marcat istoria Europei de Vest până spre anul 1950. Metamorfozat, camuflat în ideologii de stânga, el a funcţionat în estul Europei până spre finalul secolului al XX-lea.
(fragment din eseul "Caragiale - profet în ţara lui" în curs de apariţie la Editura TipoMoldova, Iaşi )
P.S Astăzi se împlinesc 164 de ani de la naşterea lui Ion Luca Caragiale. El s-a născut la 30 ianaurie 1852, la Haimanale, judeţul Prahova şi a decedat la 9 iunie 1912, la Berlin.
