Poate fi văzut aproape zilnic stând pe o bancă de pe bulevardul Independenţei. Vară, toamnă, primăvară, el stă acolo, aproape cât e ziua de lungă. Chiar şi iarna mai apare din când în când, dacă e soare şi nu bate vântul prea rece. Îl cheamă Lulu, Călin Lulu, şi s-ar putea spune despre el că este un homeless, adică un boschetar, pe româneşte, cu oarece ştaif. Asta pentru că printre tabieturile sale zilnice, de om fără adăpost, se află şi cititul presei. Aşezat comod, cu un cot sprijinit pe spătarul băncii, răsfoieşte tacticos câte un ziar sau o revistă, punându-se la curent cu mersul lumii. Când nu citeşte, Lulu îşi serveşte prânzul, îşi face siesta de după-amiază şi, din ce-i mai rămâne din restul zilei, stă liniştit cu gândurile lui, privind cuminte după trecători. Toate le face acolo, pe banca lui de pe bulevard, care-i ţine loc şi de masă şi de casă. Dacă ar mai face şi câte-o baie din când în când, ar putea spune că banca aceea este "acasă" pentru el.
Care e povestea lui Lulu şi de ce a ajuns să doarmă ziua pe bulevard? "M-am născut în Băligoşi, adică în Comorofca, ştii ce spun, că doar eşti brăilean... Când aveam 7 ani, maică-mea mă lua cu ea la serviciu că n-avea cu cine să mă lase. Muncea în construcţii, uite-aici la blocurile astea de pe bulevard. Am crescut odată cu ele cum s-ar zice", povesteşte omul de pe bancă. În rest, mai zice că a învăţat, ca fiecare, o meserie. Lăcătuş, adică. A fost angajat vreo 15 ani la Progresul, unde repara electrocare, iar alţi 10 ani a lucrat la "Laminorul", unde este "Billa" acum, pe şoseaua Râmnicu Sărat. Nu are pensie, deocamdată, fiindcă încă nu a împlinit vârsta. "Aştept şi eu să fac 65 de ani, deocamdată am doar 61. Până atunci, mai câştig un ban în Piaţa Mare. Împletesc coroane de morţi, noaptea. Eu sunt ăla care fac coroane, cu mâinile astea ale mele", spune Lulu, arătându-şi degetele îndoite de artrită. După ce termină cu coroanele, se culcă pe câte o tarabă din piaţă. "Dar cum ai ajuns fără casă?", îl întreb. Spune că s-a despărţit de nevastă cu mulţi ani în urmă, după ce a prins-o cu altul. Casa i-a rămas ei, cu cei trei copii pe care îi aveau împreună. "Le-am plătit pensie alimentară la toţi, până când au făcut 18 ani. Cel mai mic are acum 32 de ani", spune Călin Lulu. La Primărie a cerut să i se dea o cameră, undeva, dar i s-ar fi spus că nu poate primi, că nu are copil mic în întreţinere. Cam asta e povestea spusă de Lulu, omul anotimpurilor de pe bulevardul Independenţei.
