Pe vremea când era un adevărat mastodont industrial, întins pe o suprafaţă de circa 72 de hectare, Uzina de Utilaj Greu "Progresul" Brăila reprezenta un etalon al economiei comuniste. În anii 60, 70, 80, aici se fabricau celebrele excavatoare, dar şi rulouri compresoare, dragline hidromecanice şi alte utilaje de mare tonaj folosite în construcţii. Propaganda vremii prezenta întreprinderea ca fiind un loc al progresului, unde atmosfera de lucru tovărăşească era propice inovaţiilor şi eficienţei în producţie. Cei care au lucrat acolo confirmă şi nu prea aceste sloganuri. Ajuns la vârsta de 88 de ani, inginerul Dumitru Avramescu, fost şef al Secţiei Mecano-Energetic şi Investiţii, spune că inovaţie se făcea, într-adevăr, dar atmosfera de lucru nu era întotdeauna favorabilă eficienţei economice. Asta pentru că, de multe ori, cei care încercau să vină cu ceva nou, inovativ, se loveau de tot felul de piedici. Totul pe fondul risipei exagerate şi al apetitului unora, deopotrivă şefi sau simpli muncitori, de a fenta munca şi de a arunca răspunderea pe umerii altcuiva.
Inginerul Avramescu are un mare merit: el este cel care, în urmă cu 45 de ani, a introdus pentru prima dată în România oxigenul lichid în procesul de producţie industrială. În 1970, se prefigura construirea unei fabrici de excavatoare într-o hală monobloc, întinsă pe 7 hectare, iar singurul amplasament posibil era peste fabrica de oxigen a uzinei. Aceasta trebuia mutată pe o altă locaţie, operaţiune ce necesita întreruperea procesului de producţie pentru circa 40 de zile. Fabrica producea, pe oră, 126 metri cubi de oxigen în stare gazoasă, care era folosit, printre altele, la tăierea foilor de tablă şi a altor piese metalice. Ca să se compenseze stoparea producţiei de oxigen pe timpul celor 40 de zile, ar fi fost nevoie ca uzina să îşi asigure necesarul prin aducerea de la terţi a oxigenului îmbuteliat în tuburi metalice. Un astfel de tub, gol, cântărea 60 de kilograme, iar încărcat cu 6 mc de oxigen gazos comprimat la 150 de atmosfere, ajungea la 66 kg. În total, ar fi fost nevoie de 2.000 de tuburi pe zi, pentru transportul cărora trebuia minim 4 TIR-uri de 10 tone, cu remorcă. Deci, multă cheltuială, multe operaţiuni - de încărcare, descărcare, manipulare - dar şi foarte mare risc, pericolul de explozie fiind uriaş.
"Ca să eliminăm aceste probleme, m-am gândit la o soluţie alternativă. Norocul meu a fost o carte a unui autor rus, Glismanenco, pe care o cumpărasem cu ceva vreme înainte dintr-o librărie. Se numea «Fabricarea oxigenului lichid» şi dădea tot felul de informaţii despre acest domeniu. Aşa mi-a venit ideea să folosim oxigenul lichid. Documentându-mă din revistele pe care le puteam găsi în acea perioadă, am constatat că în Occident se folosea deja această soluţie. Am propus implementarea ei şi în uzina noastră", îşi aminteşte inginerul Avramescu. La câteva luni de la înaintarea unui memoriu către conducerea uzinei, acesta a primit un răspuns afirmativ. I se dădea mână liberă să se ocupe de achiziţionarea unei instalaţii de stocare şi evaporare a oxigenului lichid. Aşa ceva nu se fabrica în România în acea perioadă, deci a trebuit să înainteze o comandă către un producător din Italia. "Am comandat la firma «Rivoira»", îşi aduce aminte inginerul. Partenerii italieni au livrat instalaţia la termenul stabilit, iar montarea pe poziţie s-a făcut fără probleme. Problemele au început, însă, să "curgă" din partea "binevoitorilor" din ţară. Mai întâi au venit cei de la ISCIR Galaţi - instituţia care îşi dădea avizul pentru folosirea cazanelor sub presiune. Inspectorii de acolo l-au acuzat pe inginerul Avramescu că a adus în ţară un recipient cu pereţi dubli şi funcţionare sub vid, fără a cere acordul ISCIR. "Ei spuneau că, potrivit legii, ar fi trebuit să verifice recipientul în timp ce se afla în producţie. Asta era un non-sens, pentru că verificările le făcuseră omologii italieni. De fapt, cei de la ISCIR erau supăraţi că scăpaseră prilejul să plece într-o delegaţie peste hotare. Pe motivul ăsta, au refuzat să îşi dea avizul de funcţionare a instalaţiei. Cu toate acestea, mi-am asumat riscul de a o pune în funcţiune pe propria răspundere. Vă daţi seama ce responsabilitate... Dacă se întâmpla ceva şi făcea explozie acel recipient cu 10 metri cubi de oxigen lichid era nenorocire mare! Multe nopţi n-am dormit din cauza asta...".
Până să ajungă să pornească instalaţia, însă, inginerul Avramescu s-a lovit de altă problemă: în România nu se producea nicăieri oxigen lichid ca marfă. "Voiam să cumpărăm, dar nu aveam de unde. Cisterna de stocare fusese montată pe poziţie şi nu aveam cu ce să o umplem. Deja începusem să primesc critici că un import din Vest nu este folosit. Salvarea a venit de unde nici nu mă aşteptam. Am aflat că la Combinatul Siderurgic de la Galaţi se produce oxigen lichid, pentru a fi folosit în procesul de transformare a fontei în oţel. Întâmplarea făcea ca directorul energetic al combinatului, Mihai Chiculiţă, să îmi fie bun prieten. M-am dus imediat la el şi i-am zis «Chichi, salvează-mă că mă bagă ăştia în puşcărie!». I-am explicat despre ce este vorba şi el a fost de acord să îmi livreze oxigen în stare lichidă. Problema e că nu avea stabilit un preţ, pentru că ei nu îl produceau ca pe o marfă, ci pentru uz intern. Am stat, m-am gândit şi am găsit o formulă, propunând ca, în baza consumului de energie din procesul de fabricaţie, oxigenul lichid să aibă un preţ de 1,6 ori mai mare decât cel aprobat pentru oxigenul în stare gazoasă. Uite aşa, am reuşit să achiziţionăm 10 mc de oxigen lichid şi să punem în funcţiune instalaţia importată din Italia. Totul a mers ca pe roate, debitarea făcută cu oxigenul lichid s-a dovedit mult mai eficientă decât cea bazată pe oxigenul gazos, iar economia realizată de uzină a fost însemnată. Atunci, în 1970, s-a folosit pentru prima dată în industria din România oxigenul lichid. Acum, este folosit în mod curent, atât în industrie cât şi la spitale", ne-a spus inginerul Dumitru Avramescu.
Acesta mărturiseşte că şi-ar fi dorit ca implementarea ideii sale să fie considerată o inovaţie de către conducerea uzinei. Pe vremea aceea, inovaţiile erau răsplătite prin lege cu premii financiare consistente. Din păcate, nu aşa s-a întâmplat şi cu ideea inginerului brăilean. "Au stabilit că introducerea oxigenului lichid în procesul de producţie a fost doar o «îndeplinire a sarcinilor de serviciu». N-am fost recompensat material şi nici măcar moral pentru această realizare ce a adus mari beneficii uzinei. Nu m-am supărat. Am zis, în sinea mea, că îi dedic această reuşită bunicului meu, Vasile Avramescu, care, în 1900, a reprezentat România la Expoziţia Mondială de la Paris şi a câştigat medalia de argint cu o inovaţie revoluţionară pentru acele timpuri: rariţa prăşitoare cu trei cuţite", ne-a spus inginerul brăilean.
"Mint, tovarăşu director!"
Ca şef al Secţiei Mecano-Energetice şi Investiţii, Dumitru Avramescu s-a confruntat cu multe situaţii care, în timp, aveau să îi formeze o părere despre gradul de conştiiciozitate a muncitorului român. Arătându-ne un pix scos din buzunarul de la piept, el îşi sintetizează opinia: "Vedeţi pixul ăsta? Să zicem că am da ca temă, unui neamţ şi unui român, să proiecteze un pix mai bun. Neamţul s-ar gândi o săptămână şi ar veni cu un proiect întocmit de la a la z, cu tot ce trebuie ca să iasă un pix de calitate, care să se vândă cât mai bine. Românul s-ar gândi şi el o săptămână, dar nu cum să facă proiectul, ci cum să motiveze faptul că un pix mai bun nu poate fi făcut. Eventual, s-ar gândi şi la cineva asupra căruia să dea vina că n-a putut să facă ceea ce i s-a cerut! Bine, nu trebuie să generalizăm. Sunt şi oameni de ispravă în ţara asta...".
Departamentul pe care îl conducea inginerul Avramescu se ocupa cu asigurarea celor necesare în procesul de producţie: energie electrică, apă, aer comprimat, oxigen etc. De multe ori, la şedinţele de dimineaţă, când cei din schimbul 3 raportau problemele apărute în timpul orelor de muncă efectuate pe timpul nopţii, dădeau vina ba pe lipsa aerului comprimat, ba pe lipsa apei, pentru faptul că nu au reuşit să îşi facă treaba. Apa şi aerul comprimat erau folosite de Secţia Turnătorie, la modelarea, respectiv curăţarea pieselor. "De foarte multe ori mi s-a reproşat de către superiorii ierarhici că producţia are de suferit din cauza lipsei de utilităţi. Foarte des se dădea vina pe lipsa presiunii aerului comprimat sau pe lipsa apei. Timp de 8 ani am avut de suportat aceste reproşuri. Ca să dovedesc că nu e nicio problemă cu aerul comprimat am montat, fără să ştie nimeni - ştiam doar eu şi un maistru pe care îl aveam în subordine - un manometru cu diagramă, fabricat în Germania, pe care îl găsisem într-un depozit cu piese din import. Am aşteptat câteva zile, până când, într-o dimineaţă, am fost la chemat de director, care voia să îmi aducă la cunoştinţă că şeful secţiei Turnătorie, însoţit de secretarul de partid pe uzină, reclamă faptul că iar nu fusese în noaptea precedentă presiune suficientă la aerul comprimat. La care eu am replicat foarte răspicat: «Mint, tovarăşe director!». Toată lumea a rămas, pe moment, fără glas. «Tovarăşu Avramescu, cum poţi să spui aşa ceva? Dumneata îl contrazici pe tovarăşul secretar de partid?», a întrebat directorul. Atunci le-am explicat că între mine şi ei există un arbitru care nu dă greş, acel manometru de mare precizie ce arăta, negru pe alb, că presiunea aerului comprimat fusese constantă toată noaptea", povesteşte inginerul. Altădată, pentru a demonstra că nu există nicio problemă nici cu livrarea apei, a aranjat un control inopinat pe timpul nopţii. S-a descoperit că toţi cei din schimbul 3, în total 24 de oameni în frunte cu maistrul, dormeau duşi. "Când erau întrebaţi de ce nu şi-au făcut treaba, dădeau vina pe lipsa apei, şi totul cădea asupra mea. Au făcut-o o dată, au făcut-o de două ori, dar până la urmă s-a dovedit că, de fapt, de vină era somnul, nu alimentarea cu apă", mai povesteşte inginerul Avramescu.
Stresul
De-a lungul celor câteva decenii în care a lucrat la "Progresul", acesta a cunoscut marea uzină socialistă şi cu rele, dar şi cu bune. Au fost acolo oameni de tot felul, unii mai delăsători şi mai certaţi cu munca, alţii dimpotrivă, de mare valoare intelectuală, de care îşi aduce aminte cu mare plăcere. Zilele trecute, actuala conducere a "Promex" SA ne-a permis să îl însoţim pe pensionarul Dumitru Avramescu în incinta uzinei, pentru a ne arăta prima instalaţie de oxigen lichid pusă în funcţiune în România, acum 45 de ani. În prezent este scoasă din uz, însă mai poată fi văzută, purtând sigla firmei producătoare - Rivoira, din Torino. Bătrânul în vârstă de 88 de ani, care de aproape trei decenii a ieşit la pensie, s-a bucurat ca un copil revăzând halele şi secţiile unde şi-a petrecut tinereţea. A zâmbit puţin amar, observând că unele clădiri ale întreprinderii au fost demolate, iar altele - unde altădată vuiau utilaje şi era forfotă de muncitori - sunt acum dezafectate şi pustii. S-a bucurat, totuşi, că uzina încă mai funcţionează, că mai produce utilaj greu pentru industrie şi că mai au un loc de muncă aici măcar 700 de angajaţi, dacă nu s-a putut să rămână cei peste 10.000 care veneau la program odinioară.
Inginerul Avramescu nu îşi arată vârsta. În ciuda celor 88 de ani, în fiecare duminică este nelipsit din Oborul Brăilei, de unde cumpără tot felul de aparate vechi, pe care nu se lasă până nu le repară pe bancul său de lucru de acasă. Are o sănătate bună, chiar dacă fierea i-a fost scoasă în urmă cu vreo 45 de ani. "Când m-au operat şi mi-au scos fierea, l-am întrebat pe doctor de ce am ajuns în situaţia asta. Nu băusem, nu fumasem, mâncam cumpătat... «De la stres, tovarăşu inginer, de la stres», mi-a explicat el. Deci, uite că am dat efectiv o parte din mine pentru uzina asta, pentru «Progresul»", spune Avramescu. El îşi aminteşte că pe lângă responsabilităţile apăsătoare ale funcţiei sale, un factor major de stres a fost încercarea unor colegi din uzină de a-l da pe mâna Securităţii comuniste. Scriseseră o scrisoare în care îl acuzau că este mai apropiat, în timpul serviciului, de foşti legionari decât de membrii de partid. Întâmplarea a făcut că cel care ar fi trebuit să predea documentul organelor de anchetă l-a uitat, într-o agendă de lucru, pe biroul unui inginer din uzină. Acesta şi-a asumat riscul de a i-l aduce. "Uite cine îţi sunt prietenii!", i-a zis, iar când a citit scrisoarea, Avramescu a înlemnit. Un astfel de denunţ l-ar fi putut arunca în închisoare. Luni de zile s-a temut pentru siguranţa lui şi a familiei, dar, din fericire, nu i s-a întâmplat nimic. Cei care scriseseră denunţul nu au insistat în demersul lor, iar lucrurile s-au liniştit. "Eu nu am fost comunist, am fost doar un inginer care a încercat să îşi facă treaba cât mai bine. Despre comunişti nu pot să spun că erau toţi răi. Printre ei se aflau şi oameni de valoare. De exemplu, Chivu Stoica, un fruntaş al partidului, care la începutul anilor 60 conducea Ministerul Metalurgiei şi Construcţiilor de Maşini, mi-a făcut o impresie deosebită. A fost de mai multe ori în vizită la uzină, iar odată l-am auzit spunând un lucru mare: cei din conducere, ca să îl măgulească, îi ziceau ceva de genul «Am făcut acest lucru conform indicaţiilor pe care le-aţi dat dumneavoastră». El i-a oprit: «Stop! Să nu mai faceţi niciodată după cum vă spun eu ci după cum spun specialiştii!». Deci, în ciuda funcţiei, era conştient că nu politicienii trebuie să ia decizii în economie, ci specialiştii din domeniu. Dacă un om ca ăsta venea la putere după ce a murit Gheorghiu Dej (primul secretar general al Partidului Comunist Român, m. 1965 n.n.), poate că altfel ar fi mers ţara...", oftează inginerul brăilean Dumitru Avramescu.
