Cu totii sintem preocupati de propria imagine si o modelam, constient sau nu, pentru a realiza profitul maxim. Expresia "curva cu doua fete" este riguros adevarata in cazul fiecaruia dintre noi, atita doar ca fetele sint multiplicabile la infinit. Conceptul imaginii ca masca, departe de valorizarea negativa, ne impune starea lipsei de ascundere. Mastile publice pe care le folosim deseori nu sint ipostaze sociologice mincinoase, menite sa ne invaluie adevarata personalitate. Mai degraba le putem privi ca manifestari sociale multiple, dar adevarate, ale propriului nostru eu.
La fel ca si in domeniul vestimentar, avem in garderoba o sumedenie de masti pe care le purtam zilnic, in functie de context. O masca pentru locul de munca, una pentru berea cu prietenii, alta pentru familie... Nu exista "eu, cel adevarat, dincolo de mastile mele". La fel cum nu exista un "eu" care sa aiba o singura masca (aici observ falsitatea ideii "what you see is what you get"). Intrucit imaginile noastre in ochii celorlalti, alaturi de imaginea pe care o avem despre noi insine ne creeaza personalitatea, nu exista un chip gol, fara masti. Ce altceva poate fi tigva hamletiana daca nu masca mortii, ultima imagine pe care sintem obligati s-o purtam?
Si totusi, exista imagini adevarate sau false despre acelasi individ, asemenea valorizari nefiind determinate prin raportarea la un presupus substrat substantial, ci in relatie cu insasi coerenta totalitatii imaginilor individului. Bias-ul intre imaginea pe care o ai despre tine si cea pe care vrei s-o creezi pentru a cistiga ceva (cazul politicianului, al comerciantului, al indragostitului etc.) poate fi atit de mare, incit efectele psihologice dezastruoase nu intirzie sa apara. Iata de ce responsabilii din prestigioasele firme occidentale specializate in vinzarea imaginii trebuie sa fie in acelasi timp fini psihologi (pentru a nu-i provoca disconfort clientului) si buni profesionisti in comunicare (pentru a provoca publicului impresia aparentei coerente a imaginii contrafacute cu imaginile mai vechi, probabil deja cunoscute).
Interesant este faptul ca, pentru unii actori sociali, conteaza mai mult ce spun altii despre ei, decit ce cred ei despre sine. Atunci cind imaginea celuilalt fata de tine primeaza, efectele pot fi negative daca genereaza frustrari (dimensiunea subiectiva) sau o turnura eronata in coerenta imaginilor deja stabilite (dimensiunea obiectiva). Din punct de vedere strict consecventionalist, efectele pot fi si spectaculos pozitive. Sa ne gindim la personalitatile politice din Estul Europei, imediat dupa caderea Cortinei de Fier. Noua situatie creata in relatiile internationale a impus liderilor comunisti ameliorarea propriei imagini, in scopul continuarii activitatii politice si a dialogului cu Occidentul capitalist. Ion Iliescu de astazi nu mai este Ion Iliescu din primii ani dupa Revolutie. Mai nou, asistam la incercari de cosmetizare a imaginii unor politicieni extremisti. Chiar daca noua masca este evident falsa si motivele incropirii ei sint lesne de inteles, consecintele pozitive ale acestei "schimbari" (reducerea momentana a violentei in limbaj, abandonarea xenofobiei afisate in mod public etc.) sint evident pozitive pentru coordonatele peisajului politic national.
Sa mentionam insa, impotriva unor nostalgici parazitari, ca o societate a imaginii si a spectacolului (legatura intre cele doua concepte mi se pare genuina) nu inseamna neaparat o societate imorala. Oricit de profesionist ar fi managerul ei, imaginea pur aparenta este tradata de cele care ar fi trebuit s-o includa in coerenta lor. Cind imparatul este gol pusca, sanctiunea morala nu intirzie sa apara.
Desigur, teoria imaginii, asa cum am schitat-o aici, isi are limitele ei. Uneori ma gindesc la barbatul puternic, debordind de forta in agora. La femeia care si-a construit o imagine de persoana flegmatica, ironica, dura. Sau la un pusti teribilist, un "baiat de cartier". Fiecare se retrage din cind in cind in spatiul privat. Acolo, la adapostul apropierii intime, cu toate mastile scoase, ii privesti in ochi. Si chipul nu e gol...
La fel ca si in domeniul vestimentar, avem in garderoba o sumedenie de masti pe care le purtam zilnic, in functie de context. O masca pentru locul de munca, una pentru berea cu prietenii, alta pentru familie... Nu exista "eu, cel adevarat, dincolo de mastile mele". La fel cum nu exista un "eu" care sa aiba o singura masca (aici observ falsitatea ideii "what you see is what you get"). Intrucit imaginile noastre in ochii celorlalti, alaturi de imaginea pe care o avem despre noi insine ne creeaza personalitatea, nu exista un chip gol, fara masti. Ce altceva poate fi tigva hamletiana daca nu masca mortii, ultima imagine pe care sintem obligati s-o purtam?
Si totusi, exista imagini adevarate sau false despre acelasi individ, asemenea valorizari nefiind determinate prin raportarea la un presupus substrat substantial, ci in relatie cu insasi coerenta totalitatii imaginilor individului. Bias-ul intre imaginea pe care o ai despre tine si cea pe care vrei s-o creezi pentru a cistiga ceva (cazul politicianului, al comerciantului, al indragostitului etc.) poate fi atit de mare, incit efectele psihologice dezastruoase nu intirzie sa apara. Iata de ce responsabilii din prestigioasele firme occidentale specializate in vinzarea imaginii trebuie sa fie in acelasi timp fini psihologi (pentru a nu-i provoca disconfort clientului) si buni profesionisti in comunicare (pentru a provoca publicului impresia aparentei coerente a imaginii contrafacute cu imaginile mai vechi, probabil deja cunoscute).
Interesant este faptul ca, pentru unii actori sociali, conteaza mai mult ce spun altii despre ei, decit ce cred ei despre sine. Atunci cind imaginea celuilalt fata de tine primeaza, efectele pot fi negative daca genereaza frustrari (dimensiunea subiectiva) sau o turnura eronata in coerenta imaginilor deja stabilite (dimensiunea obiectiva). Din punct de vedere strict consecventionalist, efectele pot fi si spectaculos pozitive. Sa ne gindim la personalitatile politice din Estul Europei, imediat dupa caderea Cortinei de Fier. Noua situatie creata in relatiile internationale a impus liderilor comunisti ameliorarea propriei imagini, in scopul continuarii activitatii politice si a dialogului cu Occidentul capitalist. Ion Iliescu de astazi nu mai este Ion Iliescu din primii ani dupa Revolutie. Mai nou, asistam la incercari de cosmetizare a imaginii unor politicieni extremisti. Chiar daca noua masca este evident falsa si motivele incropirii ei sint lesne de inteles, consecintele pozitive ale acestei "schimbari" (reducerea momentana a violentei in limbaj, abandonarea xenofobiei afisate in mod public etc.) sint evident pozitive pentru coordonatele peisajului politic national.
Sa mentionam insa, impotriva unor nostalgici parazitari, ca o societate a imaginii si a spectacolului (legatura intre cele doua concepte mi se pare genuina) nu inseamna neaparat o societate imorala. Oricit de profesionist ar fi managerul ei, imaginea pur aparenta este tradata de cele care ar fi trebuit s-o includa in coerenta lor. Cind imparatul este gol pusca, sanctiunea morala nu intirzie sa apara.
Desigur, teoria imaginii, asa cum am schitat-o aici, isi are limitele ei. Uneori ma gindesc la barbatul puternic, debordind de forta in agora. La femeia care si-a construit o imagine de persoana flegmatica, ironica, dura. Sau la un pusti teribilist, un "baiat de cartier". Fiecare se retrage din cind in cind in spatiul privat. Acolo, la adapostul apropierii intime, cu toate mastile scoase, ii privesti in ochi. Si chipul nu e gol...
