Abe Shinzo, prim-ministrul Japoniei, a carui iminenta instalare in fruntea guvernului de la Tokyo o anuntam la sfirsitul anului trecut chiar in aceasta pagina, se intrece pe sine insusi in declaratii care mai de care mai controversate. Ultima enormitate pe care Abe o sustine cu seninatate, desi nu e sprijinit in aceasta pozitie nici macar de propriul partid - etern majoritarii si guvernamentalii liberal democrati - este reiterarea unei declaratii mai vechi privitoare la asa numitele ianfu ("femei pentru confort”), un eufemism folosit de guvernul japonez pentru desemnarea unor grupuri de femei din Korea, Taiwan, Manchuria, Filipine si alte tari ocupate si transformate in colonii de catre Japonia in timpul razboiului din Pacific, femei pe care armata japoneza le-a folosit pe post de sclave sexuale.
O serie de articole atit in presa americana, cit si in cea japoneza, il citeaza pe Abe reiterind "Declaratia Kono” din 1993, prin care secretarul sef al guvernului japonez de atunci, Kono Yohei, admitea nu numai existenta unor asa numite "statii pentru confort”, ci si implicarea armatei japoneze in recrutarea, fortarea in sclavie sexuala si violarea unui numar de femei care variaza de la citeva mii pina la doua sute de mii. Abe Shinzo a ales sa nu mai recunoasca decit ca statiile de confort au existat, dar neaga cu vehementa implicarea armatei japoneze in recrutarea si rapirea celor care erau fortate sa se prostitueze acolo. Cu alte cuvinte, prim-ministrul japonez le acuza pe victimele violentei sexuale de a se fi prezentat de buna-voie la bazele militare ale armatei japoneze de ocupatie sau de a fi fost victimele unor intermediari locali, care le-ar fi momit cu oferte de munca.
Declaratiile lui Abe vin pe fondul unor din ce in ce mai vehemente proteste cu privire la aceasta probleme, atit din partea grupurilor internationale de protejare a drepturilor omului, cit si din cea a victimelor insele. Pe 7 martie, acestea s-au adunat din nou la Sydney si au cerut ca primul ministru japonez sa recunoasca implicarea armatei si a guvernului japonez in organizarea si buna functionare a statiilor de confort.
Victimele sclavagismului sexual impus de catre armata japoneza coloniilor sint una dintre ranile lasate deschise de cel de-al doilea razboi mondial in Asia, la fel cum sint si scuzele pe care guvernele Chinei, Koreii de Sud si de Nord, dar si ale altor tari din Pacific le cer in mod repetat de la guvernul japonez. si desi mai multi prim-ministri japonezi de dupa razboi si-au cerut scuze in mod public pentru atrocitatile comise in timpul razboiului, ceea ce a ramas o realitate este faptul ca Japonia nu a gasit modalitatea corespunzatoare de a discuta la nivel intern vina pe care o are de purtat fata de popoarele ocupate si colonizate in numele Sferei de Co-prosperitate in Asia, visul hegemonic al imperiului japonez inainte de 1945.
Educatia japoneza, in special manualele de istorie, nu prezinta razboiul drept unul de agresiune si de ocupatie, ci ca pe unul justificat de necesitatea eliberarii "fratilor” asiatici de fortele imperialiste si colonialiste occidentale. Ceea ce uita sa mentioneze manualele japoneze este faptul ca ocupatia occidentala a fost imediat inlocuita de cea japoneza. in felul acesta, guvernul japonez reuseste de generatii sa evite problema responsabilitatii pentru crimele de razboi pe care le-a comis, nu numai la nivel de guvern, ci la nivelul intregii populatii.
Abe Shinzo promite, in urma protestelor care l-au invadat din toate partile, inclusiv din Congresul american, sa formeze o comisie guvernamentala de ancheta pentru a stabili o data pentru totdeauna daca guvernul militar japonez s-a implicat direct in recrutarea victimelor abuzurilor sexuale din statiile pentru confort. Pe Abe insa nu il preocupa, de fapt, rezolvarea problemei. La momentul asta el nu face decit sa mai amine putin momentul in care va trebui sa ia o noua atitudine oficiala. Iar aceasta tactica i-a mers guvernului de la Tokyo cu succes in nenumarate rinduri atunci cind a avut de furca cu opinia internationala. Cu siguranta va functiona si acum. Asa ca pentru multe dintre victimele violurilor repetate (uneori cele in cauza trebuiau sa satisfaca peste 20 de soldati pe zi) - toate au acum peste 80 de ani - solutia comisiei lui Abe va veni probabil prea tirziu pentru a li se mai face dreptate.
O serie de articole atit in presa americana, cit si in cea japoneza, il citeaza pe Abe reiterind "Declaratia Kono” din 1993, prin care secretarul sef al guvernului japonez de atunci, Kono Yohei, admitea nu numai existenta unor asa numite "statii pentru confort”, ci si implicarea armatei japoneze in recrutarea, fortarea in sclavie sexuala si violarea unui numar de femei care variaza de la citeva mii pina la doua sute de mii. Abe Shinzo a ales sa nu mai recunoasca decit ca statiile de confort au existat, dar neaga cu vehementa implicarea armatei japoneze in recrutarea si rapirea celor care erau fortate sa se prostitueze acolo. Cu alte cuvinte, prim-ministrul japonez le acuza pe victimele violentei sexuale de a se fi prezentat de buna-voie la bazele militare ale armatei japoneze de ocupatie sau de a fi fost victimele unor intermediari locali, care le-ar fi momit cu oferte de munca.
Declaratiile lui Abe vin pe fondul unor din ce in ce mai vehemente proteste cu privire la aceasta probleme, atit din partea grupurilor internationale de protejare a drepturilor omului, cit si din cea a victimelor insele. Pe 7 martie, acestea s-au adunat din nou la Sydney si au cerut ca primul ministru japonez sa recunoasca implicarea armatei si a guvernului japonez in organizarea si buna functionare a statiilor de confort.
Victimele sclavagismului sexual impus de catre armata japoneza coloniilor sint una dintre ranile lasate deschise de cel de-al doilea razboi mondial in Asia, la fel cum sint si scuzele pe care guvernele Chinei, Koreii de Sud si de Nord, dar si ale altor tari din Pacific le cer in mod repetat de la guvernul japonez. si desi mai multi prim-ministri japonezi de dupa razboi si-au cerut scuze in mod public pentru atrocitatile comise in timpul razboiului, ceea ce a ramas o realitate este faptul ca Japonia nu a gasit modalitatea corespunzatoare de a discuta la nivel intern vina pe care o are de purtat fata de popoarele ocupate si colonizate in numele Sferei de Co-prosperitate in Asia, visul hegemonic al imperiului japonez inainte de 1945.
Educatia japoneza, in special manualele de istorie, nu prezinta razboiul drept unul de agresiune si de ocupatie, ci ca pe unul justificat de necesitatea eliberarii "fratilor” asiatici de fortele imperialiste si colonialiste occidentale. Ceea ce uita sa mentioneze manualele japoneze este faptul ca ocupatia occidentala a fost imediat inlocuita de cea japoneza. in felul acesta, guvernul japonez reuseste de generatii sa evite problema responsabilitatii pentru crimele de razboi pe care le-a comis, nu numai la nivel de guvern, ci la nivelul intregii populatii.
Abe Shinzo promite, in urma protestelor care l-au invadat din toate partile, inclusiv din Congresul american, sa formeze o comisie guvernamentala de ancheta pentru a stabili o data pentru totdeauna daca guvernul militar japonez s-a implicat direct in recrutarea victimelor abuzurilor sexuale din statiile pentru confort. Pe Abe insa nu il preocupa, de fapt, rezolvarea problemei. La momentul asta el nu face decit sa mai amine putin momentul in care va trebui sa ia o noua atitudine oficiala. Iar aceasta tactica i-a mers guvernului de la Tokyo cu succes in nenumarate rinduri atunci cind a avut de furca cu opinia internationala. Cu siguranta va functiona si acum. Asa ca pentru multe dintre victimele violurilor repetate (uneori cele in cauza trebuiau sa satisfaca peste 20 de soldati pe zi) - toate au acum peste 80 de ani - solutia comisiei lui Abe va veni probabil prea tirziu pentru a li se mai face dreptate.
