Publicistica eminesciană a fost mereu privită cu prejudecăţi. Sub cenuşa aparenţelor efemeride a mocnit mereu jarul ideologic, politic sau istoric. De la 1900 încoace, fiecare partid a tras pe turta sa ideologică, aşa cum i-a convenit şi atât cât a putut.
Publicistica lui Eminescu, formată din câteva mii de pagini grupate în cinci masive volume formează un formidabil document de epocă, în mod sigur, cel mai important pentru miezul celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea.
Eminescu este primul nostru gazetar de geniu. Sintagmei călinesciene "poetul naţional" îi corespunde fără nicio ambiguitate, "gazetarul naţional". Pentru că a scos gazetaria de sub umbrela limbajului înflăcărat, uşor bombastic, în descendenţa paşoptistă şi a impus analiza lucidă, bătălia de idei, campania de presă, Eminescu este un întemeietor al limbajului publicistic românesc modern. Ceea ce publica Eminescu în ziarele vremii e cu total altceva decât articolul obişnuit de ziar. Marele număr de referiri istorice, sociologice, filozofice, politice, morale şi de istoria mentalităţilor fac din articolele sale o specie aparte de jurnalism, o adevarată "proză politică" împănată cu elemente de portret, pamflet, citate rare, cuvinte populare.
Avem de-a face cu cel mai lucid spirit românesc al vremii, dar de o luciditate diferită de cea a lui I.L. Caragiale şi a lui T. Maiorescu, - ca să facem referire la ceilalţi doi observatori nemiloşi ai societăţii româneşti din primul sfert de veac de după Cuza. Dacă scrierea poeziilor i-a mâncat noptţle, publicistica i-a mâncat zilele. Nu e doar o figură de stil. După ultimele analize, descoperiri, supoziţii, Eminescu se pare că a plătit cu viaţa pentru ideile sale exprimate în presă. Se vorbeşte în ultima vreme chiar de limbaj politic...
Chiar dacă s-a schimbat conjunctura istorică şi litera articolelor rămâne captivă vremii sale, spiritul articolelor fac din Eminescu un mare "contemporan al nostru", căci multe din articole au aceeaşi actualitate ca şi, să zicem, comedia "O scrisoare pierdută", de I.L.Caragiale. Poetul nu a putut sta deoparte...Cine nu-i cunoaşte firea, cine se lăsa furat doar de imaginea de om singuratic, abstras lumii reale, imagine impusă de lecturile primare, va înţelege greu această implicare totală a poetului. Acum a triumfat ceva din puterea de luptător a tatălui, imagine niciodată evocată în poezie, dar moştenită ca fire în articolele politice. I s-a părut că numai aşa e un bun român şi, scria undeva memorabil, "a fi bun român nu e un merit, e o datorie". Dar ceea ce dă azi o adevarată perplexitate spiritului este altceva. Cine zăboveşte pe cele câteva mii de pagini din "opera omnia" sau chiar pe antologii mai noi sau mai vechi de "proza politica" eminesciană rămâne şocat nu doar de limbajul ziaristului, limbaj nou şi modern în acea perioadă ci mai ales - şi asta se vede numai din perspectiva timpului - de puterea de a diagnostica destinul neamului românesc analizând doar viaţa socială şi politică a vremii sale.
Ce altceva poţi să spui despre numeroasele articole care par a fi scrise nu în urmă cu 130 - 140 de ani ci, surprinzător, chiar asear, inainte de închiderea ediţiei, pentru azi, ediţia de dimineaţă? In ultimul veac şi jumătate românii au trăit multe. Ca într-o horă a istoriei s-au compus graniţe noi, - "Impărăţii s-au prabuşit/ războaie mari ne-au pustiit", scrie Blaga - au existat câteva dictaturi, un sistem totalitar, o fărâma de democraţie... Pe scena politică s-au perindat câteva serii de oameni politici jucând, de fapt, aceeaşi piesă. "In prezent le-avem pe toate", ne spune poetul in "Glossă", dar nu doar pe cele trecute, ci şi pe cele viitoare. Aici este miracolul acestor texte.
Putem identifica în prezent adevărurile enunţate de Eminescu la 1880 ca şi când, pentru români timpul a trecut degeaba. Povestea este mereu aceeaşi, neschimbată. Eminescu o spune în celebra "Glossa": "Alte măşti, aceeaşi piesă/Alte guri, aceeaşi gamă". Adevărul e că Eminescu "ne-a citit" ca popor, în manifestările noastre de suprafaţă cum la adânc, ne-a citit I.L.Caragiale. Dacă analizăm filozofia care hrăneşte freatic publicistica eminesciană identificăm structura unei matrici istorice: modul românesc de a fi in istorie. Eminescu a avut puterea să privească dincolo de "umbrele (de) pe pânza vremii" şi a identificat structurile arhetipale, acele fenomene de adâncime şi de repetiţie pe care le văd doar marii iniţiaţi. Unde omul comun vedea curgere, Eminescu vedea "cuibar rotind de ape", unde ceilalţi vedeau linia istoriei, devenirea, el vedea cercul, eventual spirala. Unde contemporanii de orice rang vedeau timp vorace, Eminescu vedea şarpele devorându-se de la coadă, adică vedea semnul unuia din cele mai vechi mituri dacice, cu rădăcini indoeuropene. Unde contemporanii vedeau progres, evoluţie, - adesea primite cu urale caragialeşti - Eminescu vedea încremenire. Ciudat fenomen! In cazul lui Eminescu putem vorbi de acces la o spiritualitate pe care primul a probat-o. Cu limitele timpului sau, pe la 1700 a avut revelaţii oarecum asemănătoare enigmaticul Dimitrie Cantemir. Din cei ce i-au urmat lui Eminescu, doar I.L.Caragiale, Mircea Eliade, G.Călinescu, L.Blaga şi M. Sadoveanu au mai avut această revelaţie. De fapt, Eminescu nu scrie articole de ziar, în sensul obisnuit al termenului ci, de cele mai multe ori, o proză de idei, neîndoielnic, cea mai complexă şi mai diversă în epocă, mult peste textele maioresciene care, bazate pe alta retorică, aveau alte ţinte. Pentru România anilor 1880 gestul lui Eminescu este extraordinar. A pus cititorul român de ziare, obişnuit să scurme după scandaluri, să jubileze la mizeriile vieţii cotidiene, fiind dispus să guste, chiar cu voluptate din troaca zilei, l-a pus, deci, să gândească, i-a formulat probleme, l-a provocat, l-a chemat la reflexivitate, l-a pus să opteze, cu alte cuvinte, l-a scos din indiferenţa şi din mizeriile spiritului.
Prin articolele sale, Bucureştiul nu mai e fostul targ oriental al lui Cilibi Moise şi Anton Pann, al cacialmalei şi gheşeftului, al saftelei şi ciubucului, al aranjamentelor şi băşcăliei, un târg de la porţile Orientului unde totul era "moft", ci un oraş modern, european măcar pentru că într-o redacţie lucra cu sârg una din cele mai acute constiinţe ale vremii sale.
Oricum, Eminescu nu a fost nimănui indiferent. A fost mereu incomod, atât pentru adversari cât şi pentru colegii contemporani. Prin sacrificiile făcute intr-o redacţie sărăcăcioasă, Eminescu a fost incomod chiar şi pentru sine. La un moment dat părea tuturor periculos. Inciziile sale în real erau atât de severe încât revelau boli grave ale sufletului romanesc. Hăul părea atât de adânc, încât un contemporan cu vocaţia batistei pe ţambal a rostit memorabil:
"Ia mai opriţi-l pe Eminescu ăsta!". In cazul publicisticii lui Eminescu putem oricând, pe orice ediţie, practica acel joc călugaresc al "stihomantiei": deschidem la întâmplare cartea şi citim primul pasaj pentru a ghici ce ne rezervă viitorul. Eminescu a fost unul din cei mai fini observatori ai vieţii noastre politice. Nu a fost, politic vorbind, un independent, dar apartenenţa la o idée politică nu i-a dat "orbirea" în sensul canettian al cuvântului, nu l-a talibanizat. Ba dimpotrivă, având norocul să fie mereu in opoziţie, a identificat în scena politică românească un teribil spectacol cu măşti, în care doar actorii erau efemeri, iar măştile, eterne. Am ales din "cămara" noastră de însemnări câteva texte care, azi, au semnificaţii speciale, sunt încărcate de sens precum crengile salcâmilor din Bărăgan, încărcaţi cu cristale de promoroacă întocmai ca la Bobotezele veritabile.
"Răul cel mare, spunea Eminescu, este sărăcia. Sărăcia e izvorul tuturor relelor din lume: boala, blestemul beţiei, furtişagul, traiul rău în familie, lipsa de credinţă, răutatea, aproape toate sunt câştigate sau prin sărăcie proprie, sau atavistic, prin sărăcirea strămoşilor" ("Frază şi adevăr", Timpul, 23 dec. 1877). După această constatare, versurile din "Glossă", "Vede-n capăt începutul/Cine ştie să le-nveţe" devin profetice.
Propunem spre lectură doar o frază din articolul "Anexarea Dobrogei" (Opere, X, 95), fraza care ar putea fi subiectul unui mare eseu de istorie a mentalităţilor româneşti: "În cartea sorţii a fost scris ca să fim împresuraţi de mreaja ademenirilor de dinafară şi a vanităţilor dinlăuntru şi să jertfim bunuri necâştigate şi incă închipuite poate".
Adesea jurnalistul se metamorfozează într-un personaj mitologic care tună şi fulgeră peste capetele politice ale vremii sale şi, în tonalităţi de pamflet, face profeţii negre, cu reverberaţii istorice: "Trecutului îi daţi cu piciorul, viitorului nu-i testaţi nici ştiinţa, nici limba.(...) Mâncaţi venitul ţării, a trei generaţiuni viitoare, căci mâncaţi pe datorie pâinea copiilor şi a nepoţilor şi a strănepoţilor .....Tot luxul ce-l faceţi azi, poimâine la ei va fi mizerie". ("Articoli nepoliticoşi", ms.2257) Atunci când evocă spectrul politic de la 1880, vede formele răului în politica noastră "Caracterul obştesc al luptelor din viaţa politică a românilor e că în mare parte nu sunt lupte de idei, ci de persoane.(Timpul, 3 aug. 1879). Al doilea rău din politica românească e faptul că "se identifică fiecare din ele (din partide, n.n.) cu naţiunea.(...) Ba nu, domnişorilor, nu sunteţi dmv. naţiunea, nici unii, nici alţii.(...)".
Adesea exerciţiul devine contrafactual, se aruncă o ipoteză absurdă pentru a demonstra ceva: "Exista-va acest popor sau istoricii străini vor pomeni de el în compoziţiile lor ca de o curiozitate etnologică dispărută de pe pământ, pentru că n-a avut energia de a se ridica deasupra mişeilor, ci aclamandu-i din contră, ca salvatori ai săi, au răstignit pe adevaraţii lui fii?" ("Eram curioşi întrucâtva, Timpul, 30 nov.1879) Iată o interogaţie retorică tragică, teribilă în substanţa ei, o interogaţie căreia fiecare generaţie ar fi trebuit să-i dea alt răspuns decât i-a dat până acum, iar generaţiile viitoare să ţină seama de asta.
Publicistica lui Eminescu este azi un vademecum unic. Încheiem în tonul rar, e adevărat, dar plin de aluzii şi ironii, al unor articole eminesciene: "ferice de cel căruia-i spui o vorbă şi pricepe zece şi vai de acela căruia-i spui zece şi nu pricepe niciuna".(Timpul, 2 febr. 1879)
