Grupul lunii februarie – Călifarii | Obiectiv Vocea Brailei

Ziarul „Obiectiv – Vocea Brăilei” a inițiat o nouă rubrică „Să iubim natura” cu articole scrise și documentate de Marius Vernescu. Membru al Societății Ornitologice Române (SOR) din 1997, Vernescu este coordonator al Sucursalei din Brăila din anul 2012 și până în prezent. Ca membru SOR, Marius Vernescu a luat parte la diverse proiecte de voluntariat, atât în județul Brăila cât și în țară. De asemenea în cadrul SOR a fost implicat în diverse proiecte ca expert ornitolog în decursul anilor. Totodată, Marius Vernescu a lucrat alături de profesorii de la Universitatea Ecologică din București la întocmirea Planului de Management al Luncii Buzăului, dar și în alte proiecte de monitorizare a păsărilor.

Printre păsările pe care cei mai mulți dintre noi le îndrăgim și le recunoaștem cu ușurință se numără rațele și gâștele. Vă prezentăm un grup de păsări, care nu sunt nici rațe, nici gâște, dar care seamănă cu amândouă. Călifarii, căci despre ei este vorba, sunt superbe păsări de apă care pot fi admirate și în sezonul rece.

Călifarii sunt păsări acvatice de talie mare grupate în genul Tadorna. Împart aceeași largă familie, Anatidae, cu lebedele, rațele și gâștele, silueta lor ducându-ne cu gândul la ultimele două. Caracteristicile familiei sunt prezente și la călifari. Au corpul ușor turtit dorso-ventral și acoperit cu un strat gros de puf, gâtul lung și relativ subțire, picioarele scurte, cu cele 3 degete anterioare unite printr-o membrană (picior palmat). Aripile lungi și ascuțite, prezintă o dispunere specifică a culorilor alb, negru și verde pe partea anterioară a aripilor, vizibilă în zbor la toate speciile din familie. Penajul superb și inconfundabil al acestor păsări prezintă un dimorfism sexual moderat.

Sunt 6 specii de călifari, din care două pot fi observate și în Europa, deci și la noi: călifarul alb (Tadorna tadorna) și călifarul roșu (Tadorna ferruginea).

Fiind păsări acvatice, le putem observa cel mai adesea în preajma zonelor umede, fie de-a lungul țărmurilor, fie în apropierea lacurilor și a râurilor. La noi putem admira frumosul penaj al călifarilor în special în colțul sud-estic al țării: în Bărăgan, pe culoarul Dunării, în Delta Dunării și în Dobrogea. Dar, ocazional, ne face plăcerea de a apărea izolat și în alte zone, în special în sezonul rece.

Consumă atât hrană vegetală, cât și animală, dieta fiind foarte variată: frunze, tulpini, semințe de plante, cereale, alge, viermi, insecte acvatice, crustacee, melci, pești mici și broaște. Se hrănesc în apă, în apropierea apei sau chiar pe terenuri agricole situate la depărtare de zonele acvatice, atât ziua, cât și noaptea. Nu se scufundă de tot după hrană, intră în apă doar cu capul sau cu partea anterioară a corpului.

Cuibăresc izolat sau în grupuri mici, în perechi formate pe termen lung. Își amplasează cuibul simplu, căptușit cu puf, pene și ierburi, în cavități și vizuini din pământ, pe stânci, în cuiburile altor păsări și în scorburi artificiale sau chiar pe clădiri. Locația cuibului poate fi situată și la depărtare de apă.

Puii nidifugi sunt activi la câteva ore după ce eclozare. Părinții „migrează” spre finalul verii spre locuri comune de năpârlire, îndepărtate, lăsându-și uneori puii singuri sau în compania unor femele care nu au cuibărit în acel an.

Specii sedentare, cei doi călifari cuibăresc și își petrec și iarna la noi. Migrează doar în iernile foarte geroase, când se deplasează spre sud în căutarea zonelor cu ape dezghețate și terenuri neacoperite de zăpadă. Sunt însă păsări foarte mobile, care se adună în grupuri în toată perioada din afara sezonului de cuibărit. În cazul călifarului roșu, grupul poate avea zeci de exemplare, pe când călifarii albi se adună cu miile, mai ales în locurile de năpârlire, unde se adună tinerii pentru a-și schimba penajul înspre cel de adult.

Considerente privind conservarea - Cele două specii de călifar de la noi sunt afectate mai ales de managementul zonelor umede. Deși cuibăresc uneori la mare distanță de apă, creșterea juvenililor, năpârlirea și hrănirea în sezonul rece sunt toate dependente de sursele de apă. Degradarea ecologică a acestora privează specia de o resursă absolut necesară. Suplimentar, deranjul direct provocat de activitățile antropice, precum pescuitul și în special turismul în zonele pe care păsările le folosesc pentru odihnă și hrănire, pun o presiune semnificativă asupra speciilor.

Călifar alb (Tadorna tadorna)

Este un cuibăritor larg răspândit în zonele costiere din nord-vestul și sud-estul Europei. Majoritatea păsărilor migrează în zone subtropicale pe timpul iernii, părăsind teritoriile de cuibărit imediat după împerechere, revenind spre sfârșitul iernii. Specie diurnă care se poate adapta mareelor și se hrănește noaptea. Reproducerea începe la vârsta de 2 ani. Perechile monogame rămân împreună pe tot restul vieții și apără teritoriul de la sfârșitul iernii. Majoritatea perechilor ocupă același teritoriu de la an la an. Femelele incită împerechere, masculii răspunzând prin umflarea capului și curățându-și penele pe spate și pe aripi. Ambele păsări își scufundă capul în apă de repetate ori în timp ce înotă repede înainte de copulare. Cuiburile sunt construite în vizuini sau alte locuri similare.

Populație - Populația cuibăritoare europeană este relativ mică de 42.000 - 65.000 de perechi, dar a crescut în perioada 1970-1990. În ciuda declinului populațiilor din unele țări în perioada 1990-2000, alte populații au rămas stabile.

Reproducere - Femela depune 8-10 ouă în mai și le clocește timp de 29-31 zile. Dimensiunea medie a oului este de 66x47 mm. Ambii părinți se îngrijesc de pui care dezvoltă penajul la 33-45 de zile de la eclozare. Înainte de a învăța să zboare, puii sunt adunați în creșe mari și îngrijiți de 1-2 femele, în timp ce restul migrează spre zone de năpârlire.

Amenințări și măsuri de conservare - Specia este afectată de pierderea habitatului, parțial ca rezultat al amenajării barajelor din unele țări europene. Este necesară protecția zonelor costiere pentru a asigura habitate adecvate de cuibărit.

Călifar roșu (Tadorna ferruginea)

Etimologia denumirii știintifice - Numele de gen este numele celtic al călifarului alb (Tadorna tadorna). Numele de specie provine din cuvântul latin ferruginus – de culoare roșie ca rugina, cu referire la penajul păsării.

Localizare și comportament - Este o specie prezentă mai mult în sudul și estul continentului european. Pentru odihnă și hrănire este mai puțin dependentă de apă decât alte rude ale sale și poate fi observată în timpul cuibăritului la distanțe considerabile de corpurile de apă. Iernează în sud-estul Europei. Datorită penajului atractiv este păstrată și în captivitate, în colecții ornitologice și în parcuri, mai ales în nordul și vestul Europei.

Populație – Populația estimată în România este de 20-25 de perechi, iar efectivele cele mai mari sunt înregistrate în Turcia și Rusia.

Reproducere – Sosește din teritoriile de iernare în luna martie. Cuibărește în galerii (vizuini) săpate în sol, crăpături ale stâncilor și scorburi. Cuibul este căptușit cu vegetație, puf și pene. Femela depune în perioada aprilie-mai 8-11 ouă ce au o dimensiune medie de 66,4 x 46,8 mm și pe care le incubează singură timp de 28-29 de zile. În această perioadă masculul veghează asupra cuibului. Puii devin zburători la 55 de zile.

Amenințări și măsuri de conservare - Degradarea zonelor umede și introducerea peștilor exotici, vânătoarea și dezvoltarea urbană sunt principalele pericole ce afectează specia. Măsurile de conservare trebuie îndreptate către menținerea sau refacerea teritoriilor de cuibărit și oprirea vânătorii.

În județul Brăila pot fi observate cele două specii sus menționate în aproape toate zonele mlăștinoase, chiar lacuri sărate, unde clocește sau doar poposesc pentru a-și procura hrana sau să se odihnească.