Ca exerciţiu virtual, această carte există; ea doar aşteaptă să fie extrasă, dedusă din cele o sută de povestiri ale autorului. Ea ar începe cu năzdrăveniile lui Bănică din cele opt povestiri din „Caii albi din oraşul Bucureşti". Ultimul volum de povestiri „O corabie spre Bethleem" cuprinde câteva povestiri despre copilărie şi adolescenţă, dar într-o formulă narativă nouă pentru Fănuş Neagu. Povestirea înfloreşte pe o amintire. O dulce lunecare din real în poveste au mai practicat şi Vasile Voiculescu şi Ştefan Bănulescu. Formula este nouă doar pentru Fănuş Neagu. Povestirea este stârnită de o amintire, de o revedere a unui loc sau a unui prieten din copilărie. Călătoria în spaţiu, de regulă spre satul natal, spre Centrul acţiunii, este urmată de călătoria în timp, spre centrul ficţiunii, spre copilărie. În aceste povestiri realul amintirii hrăneşte magicul precum ceara lumânării flacăra. Iar flacăra albă a magicului şi-ar lua zborul dar nu poate, căci nu se poate hrăni din sine. Pluteşte peste ceara realului, hrănindu-se din real, devenind lumină.
Din masiva ediţie ne varietur a povestirilor, apărută în două volume, în anii 2007-2008, autorul a eliminat chiar povestiri care i-au sporit cândva autoritatea în generaţia sa literară. A renunţat la „Cantonul părăsit", la „Drum întins" - povestire exemplară pentru prima perioadă de creaţie - mult discutată în anii 60. În alte antologii a renunţat la „Fântâna" şi „În văpaia lunii", dar niciodată nu a renunţat la micile povestiri din „Caii albi din oraşul Bucureşti". Ce să însemne acest gen dacă nu dorinţa autorului de a da un sens mai profund acestor povestiri, de a gândi altfel restul acestei cărţi în ansamblul operei, de a-l considera o poartă - una din multe posibile - de intrare spre miezul operei. Se impune un gest esenţial. Prin analiza noastră vrem să dăm un semn mai adânc şi mai modern acestui capitol văzut până acum doar efemer şi pitoresc. Ceea ce a făcut Nicolae Balotă cu universul poetic al volumului „Cărticică de seară" de Tudor Arghezi, scoţându-l de sub zodia literaturii mărunte, a „boabei şi fărâmei" şi dându-i un sens major pentru structurile operei, acelaşi lucru se cuvine să facem şi cu povestirile despre copii şi adolescenţi de Fănuş Neagu. Povestirile par să epuizeze un fond ludic natural al autorului. Este evidentă structura unitară a cărţii. O singură lume - a copilăriei - un singur personaj principal, năzdrăvanul Bănică, având în preajma sa cele două zeităţi protectoare : bunica şi bunicul. Părinţii băiatului sunt evocaţi mereu în plan îndepărtat, sunt luaţi cu treburile casei, de aceea Bănică nu îi ia în seamă. Nebăgat încă în seamă de naratologi, neobservat decât în treacăt de fănuşieni, cu acces limitat la semeni de-o vârstă şi de-o fire. Bănică e, de fapt, un mic zeu al câmpiei. Prin joc ia act de puterea sa nebănuită - imaginaţia.
Lumea e cunoscută fără fior, fără nelinişte, fără tulburare. Doar cu bucurie. Basmul este trăit cu ochii deschişi. Puritatea retinei cu care este privită lumea, starea genuină a simţurilor cu care Bănică se aventurează în cunoaşterea lumii, îl fac unul dintre cele mai complexe personaje din literatura română despre copii. Povestirea devine poveste, este trăită simplu, fără mirări, fără neînţelegeri. Alunecările din real în fabulos şi revenirile din fabulos în real se fac simplu, ca şi cum ai păşi din lumină în umbră şi din umbră înapoi în lumină, fără teamă, fără mirare.
Ca şi Nică, personajul principal al „Amintirilor din copilărie" de Ion Creangă, şi Bănică este un copil singuratic. Dar, spre deosebire de micul humuleştean, năzdrăveniile lui Bănică sunt experienţe interioare. El nu îl continuă pe Nică, dar nici nu este o replică la Nică. Fire curioasă, explorează banalitatea unei curţi ţărăneşti şi face din aceasta o mare aventură. Comunică uşor în „lumea lui", cu obiectele, fiinţele. Iar ele îi răspund. Gâsca, berbecul, cocoşul, câinele, albinele, caii sunt mereu în preajma sa, în armonie sau în adversitate. Casa, livada, râul, podul, iarna, viscolul, zăpada, norii formează un spaţiu, un topos al copilăriei. Bănică are revelaţia unei puteri care îl încântă: aceea de a comunica, de a vorbi „cu cei ce nu cuvântă". Începe să-i placă să se joace cu această putere magică. El nu seamănă cu ceilalţi. Este un demiurg ce supune realul, îi pune în paranteză legile şi impune legile lui. Ca şi George, copilul din povestirea „Vară buimacă", are două fulgere în palmă şi i se pare că este stăpânul lumii. Stăpânul stihiilor, jucându-se cu fulgerele „din palmă", trimiţând când doreşte, semnele mâniei sale, Bănică este un Jupiter Tonans, stăpân şi ocrotitor al oamenilor.
Marea putere a lui Bănică este fantezia. El nu descoperă nici iubirea, nici moartea, nici violenţa. El descoperă doar jocul. Ceea ce este fascinant la Bănică este această lunecare din real în imaginar fără efort, fără prag, ca în somn. Spaţiul nu este în afara realului. Bănică nu se luptă cu zmei, nu se imaginează la vreo curte împărătească. De fapt, casa bunicilor este un loc real, cuminte, fără aură basmică. Bănică mută basmul în interior. El este locuit de basm. Aceasta este noutatea şi revelaţia mare pe care le aduce Fănuş Neagu în acest domeniu. Numai la Eminescu şi Sadoveanu mai găsim personaje, imagini ale eu-lui liric sau alter ego al autorului, care să aibă această putere de a se hrăni cu himere, de a trăi visul cu ochii deschişi, astfel încât visul să devină viaţă. Basmul lui Bănică se consumă în ograda părinţilor şi bunicilor. Casa părintească este palatul lui. El se joacă întotdeauna cu spaţiul, niciodată cu timpul. Convenţiile pe care Bănică le anulează sunt convenţiile spaţiale. Lumea lui Bănică este o lume fixată nu în istorie, ci în mit.
Bănică se împarte egal şi cu nepăsare, între realitate şi ficţiune. Şi bunicii, şi părinţii îl lasă „în legea lui". Bănică primeşte astfel un statut special. Puterea lui este, de fapt, puterea imaginaţiei lui. Avem de-a face, de fapt, cu puterea artistului. El este mai apropiat de natură decât de oameni. Comunică mai bine sau are iluzia comunicării când discută cu păsările, animalele, gâzele. El nu se alătură niciodată celor mari imitându-i ci, dimpotrivă, făcând în taină lucruri împotriva voinţei lor: prinde greieri, ca să le dea drumul seara în camera de dormit, prinde vrăbii, se lasă, în voia apei, într-o albie, făcând o călătorie - la nivelul lui - mare cât o aventură. El este un neînţeles, dar cei mari au atâta treabă încât numai de Bănică nu le păsa. Fără nicio îndoială, povestirea „Descoperind râul" este una din cele mai frumoase povestiri despre copii scrise în limba română. Ea trebuie citită în paralel cu altă capodoperă a prozei lui Fănuş Neagu, cu „Dincolo de nisipuri", publicată cu doi ani mai devreme, în anul 1962. De fapt, sunt două texte îngemănate şi împreună spun mult mai mult decât fiecare în parte, despre miturile personale ale lui Fănuş Neagu . Cele două povestiri evocă două aventuri: una în susul apei, spre izvoare, alta, la valea apei, descoperindu-i miracolele. Prima aventură este nocturnă, sub semnul lunii, a doua este diurnă, sub semnul soarelui de vară. Un bărbat în puterea vârstei, Şuşteru, şi un copil îşi dispută întâietatea în conturarea unei coordonate esenţiale a firii personajelor autorului: spiritul de aventură şi existenţa himerică. Expediţia lui Şuşteru, călare, în fruntea unei cete de bărbaţi, apoi singur, spre izvoarele râului secat, pe lângă malul pârjolit de secetă sau prin albia „ca o dâră de cretă" devine o aventură arhetipală. Plutirea la valea râului, în albie, - probabil albia în care fusese legănat de bunica Paraschiva - pe sub Pod, până la ferma de păsări, pentru Bănică valorează cât o călătorie iniţiatică.
Şuşteru şi Bănică, la vârste diferite, trăiesc până la capăt chemarea iluziei, vraja ei unică. Sunt singuri şi, purtaţi de valul apei sau iluziei ei, descoperă lumi pe care nu le bănuiesc. Bănică îşi umple sufletul cu fantasme despre sine, Şuşteru, dimpotrivă, se hrăneşte cu fantasme despre alţii, despre morarii care sunt învinuiţi că „au furat apa". Şuşteru trăieşte aventura sa în anul 1946, „an de secetă cumplită", Bănică, trăieşte în afara istoriei, într-un timp al miracolelor. Bănică, inocent, comunică cu elementele. Şuşteru este părăsit, nu mai comunică cu nimeni. În final, amândoi rămân singuri în aventura lor. Sau, dacă este să dăm o sugestie vârstelor personajelor, Bănică este Şuşteru în copilărie. Numai un copil ca Bănică, trăind în copilărie o astfel de aventură, ar putea, la maturitate, să plece în căutarea apei, ca Şuşteru. Bănică nu numai că ascultă, ci şi construieşte poveşti. El ciobeşte uşor crusta fragilă a realului şi dă micilor întâmplări, banale şi fireşti pentru cei maturi, aură de miracol. Prin voluptatea aceasta de a locui în miezul poveştii şi de acolo să provoace fenomenele şi să supună realul, el este din stirpea rară a personajelor lui Creangă, Andersen, Lewis Carroll sau Saint-Exupéry. Toate i se supun, toate îl ascultă, nimeni nu-l contrazice. Este aici, altfel evocată, „copilăria copilului universal". Micul prinţ valah de pe malul Buzăului este primul „zeu al ploii" din proza lui Fănuş Neagu deoarece puterea lui vine din dorinţa de a stăpâni realul prin imaginaţie. În călătoria sa miraculoasă Bănică încearcă să discute cu o răţuşcă. Scena aminteşte de dialogul micului prinţ al lui Saint- Exupéry cu vulpea sau dialogul lui Nils Holgersson cu gâsca cea bătrână Akka, din celebrul roman al Selmei Lagelöf. În povestirile pentru copii din „Caii albi din oraşul Bucureşti" nu vom găsi nostalgia din „Amintirile ..." lui Creangă, nu vom găsi dorul de Ithaca.
Nu Creangă, patternul naţional în evocarea copilăriei, pare a fi modelul acestor povestiri. De modelul Ionel Teodoreanu nici măcar nu poate fi vorba, deşi fraza însiropată şi pletora metaforică din „La Medeleni" pot sugera, la prima vedere, o anumită filiaţie. Cel mai adevărat este, după opinia noastră, un cod eminescian de lectură. Dintre toţi scriitorii români numai la Eminescu întâlnim această locuire poetică în miezul realului, ignorându-i legile aspre şi impunând legile tot atât de aspre ale ficţiunii. Bănică aude miraculos „cum creşte iarba" sau poate să spună, ca „băietul" de odinioară: „un rai din basme văd printre ploeoape". Dacă ar fi să operăm cu puţină cronologie, Bănică este, dintre toate personajele lui Fănuş Neagu, primul alter ego al autorului. El e, într-un fel, prima ipostază a povestitorului, a creatorului, face incursiuni în real, e mereu „cu simţurile la pândă", mintea îi foşneşte de poveşti pe care le vrea trăite. Puterile lui sunt puterile imaginaţiei lui. El este, într-un fel, micul artist la lucru, un mic Stephan Dedalus, care ia în stăpânire lumea din miezul Bărăganului, lăsând primele zboruri ale fanteziei lui ludice.
Pentru Bănică lumea „cuvântă", nu este o lume a tăcerii, ci a unei adevărate foşgăieli de semne, chemări, comunicări, replici. Naratologic vorbind, autorul scrie din perspectiva lui Bănică. Limba acestor povestiri este scuturată de podoabe sau, mai exact, pe ramurile frazelor nu au dat în pârg fructele zemoase ale metaforelor. Centrul de greutate nu este dat de voluptatea şi bucuria de a povesti - aceasta va veni mai târziu - cât de bucuria neostoită, fără saţiu, de a trăi povestea. Combustiile imaginarului său sunt formidabile. Fantezia lui Bănică este energia care pune totul în mişcare, ca iubirea în „Divina comedie" de Dante, ea mişcă il sole e altre stelle. Ca şi Nică, şi Bănică e un copil singuratic. Dar năzdrăvăniile lui nu ţin de provocare, de tulburare a realului (furatul cireşelor, furatul pupezei, dărâmarea casei Irinucăi etc), ci de nevoia de cunoaştere, căutarea unei forme de comunicare cu lumea. Casa bunicilor îi oferă această şansă de a privi mai mult câmpia decât satul, mai mult râul curgând decât uliţa copilăriei, mai mult grădina cu flori şi pomi încărcaţi de rod decât lumea. Casa de la margine de sat este casa dintre lumi, dintre real şi imaginar. Pentru literatura lui Fănuş Neagu, Bănică este un personaj-cheie mult mai important decât s-a crezut.
În ordinea vârstelor, Bănică e primul artist la lucru. În final, el va ajunge să se joace cu cuvintele şi atunci ludicul şi magicul vor fi depăşite şi înlocuite de reflexul demiurg al creaţiei. Tema aceasta este ilustrată exemplar în generaţia 60 de perechea Nichita Stănescu - Fănuş Neagu. Deşi s-a scris nedrept de puţin, cei doi sunt, în evocarea energiilor expresive ale cuvântului românesc, răvăşiţi de mari onirii - parcă de-o mamă, parcă de-o samă, într-o lumină, dintr-o tulpină - cei mai apropiaţi de butucul limbii române. De aceea volumul de povestiri despre copii formează o excelentă introducere în opera lui Fănuş Neagu deoarece asigură drumul spre Centrul operei.
