Să păstrezi tăcere sau să dezvolţi nepăsare în astfel de momente când este în plin proces de desfăşurare destrămarea celui mai complex mit cultural românesc, constituie, după părerea noastră, un tip de vinovăţie. Dacă nu pretindem, cu acest prilej, că spunem lucruri noi, măcar ne consolăm cu ideea că vom spune din nou, unui neam uituc, ceva despre această temă grea a culturii române de azi.
Miezul lunii iunie rămâne în memoria românilor ca ziua în care destinul lumesc al lui Eminescu sfârşeşte la fel de enigmatic ca şi alte etape ale vieţii lui.
La întrebarea firească: ce mai e nou în ultima vreme în eminescologie – întrebare pe care în mod obligatoriu, ca profesor „tomnatic şi alumn” de umanioare trebuie să ne-o punem măcar de două ori pe an, în ianuarie şi în iunie – vedem că nu prea avem ce pune pe masă. Aşadar, la întrebarea care ne cere să numim evenimentul care domină azi eminescologia ni se pare că singurul răspuns care acoperă deplin realitatea este „despărţirea de Eminescu”. Pentru cei care văd şi mai grav evenimentul, ar fi mai potrivit să numim „lepădarea de Eminescu”. E mai adevărat, dureros de adevărat.
Un mit cultural de asemenea complexitate nu poate funcţiona în orice condiţii. La valul de demitizări care deja au avut loc, nu avea cum să scape neatins chiar Eminescu. De aproape două decenii bântuie prin eseurile polemice despre biografia şi opera sa o sintagmă care dă fiori: Eminescu ar fi „scheletul din debara” al românilor. Adică ar fi acel element de care ar trebui să ne ruşinăm, să ne lăsăm cu umilinţă colindaţi de jenă şi spaimă că tăinuim aşa ceva şi că vreodată, cineva, un musafir poftit sau nepoftit, îl va găsi ne va bate obrazul şi ne va întreba cum de ţinem acolo, în debara, complice şi tăinuit, ceva ce ar trebui aruncat la groapa de gunoi a istoriei.
Mai nou, se propune ca Eminescu să nu mai existe nici în canonul literar românesc, deoarece nu reprezintă spiritul euroatlantic. Şcolit în spaţiul cultural german, nu ar avea nicio legătură cu paradigma care animă azi destinul românesc. Şi asta după ce încă din timpul vieţii, când l-a înlocuit pe „veselul Alcsandri”, a fost cocorul din unghi al celor patru canoane literare câte a avut literatura română. Sicofanţi culturnici spun că e un poet prăfuit, defazat de marea poezie europeană, că şcoala îi acordă prea multe ore, că ar fi un alintat al curriculei. Şi mai este şi în programa de bacalaureat! Îţi vine să te rogi pentru ei: Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce spun!
Cu alte cuvinte, tot ce s-a clădit cu trudă în adevărate bătălii pentru Eminescu în cultura română vreme de un veac şi ceva, se desface acum, se „destructurează” cum se spune cu un cuvânt la modă, lent dar sigur până când românii vor înţelege că opera lui nu are ce căuta în memoria şi conştiinţa lor.
Degeaba l-a numit G. Călinescu „poet nepereche”, degeaba l-a numit Petre Țuţea „românul absolut”. Degeaba în iunie, 1949, în exil, Mircea Eliade spunea: „Cât timp mai există undeva în lume un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea noastră ca neam este salvată”. Degeaba Emil Cioran recunoştea că Eminescu „a vertebrat cultura română”. Nu contează. Principalul este că un eseist face valuri numindu-l „scheletul din dulap al românilor”. Fenomenul este prea evident şi este prea insistent detaliat ca să nu-ţi pui ca cititor de Eminescu, în toate ipostazele operei sale, câteva întrebări.
Să fie adevărat că există cineva care ne vrea nu doar proşti ci şi însinguraţi? Cui îi stă în gât „mitul lui Eminescu”? Se mai întâmplă în vreo cultură asemenea fenomen? Din câte ştiu, nu. Doar încercarea de a pune în discuţie un astfel de proces de demitizare ar stârni mâinile verbului naţional respectiv. Doar la noi se întâmplă, într-o atmosferă de voioşie generală de neînţeles şi de neacceptat. Bătălia pentru Eminescu a fost războiul nostru cultural de o sută de ani, început în iunie, 1889, la câteva zile după moartea poetului, când T. Maiorescu întemeia eminescologia publicând „Eminescu şi poeziile lui” şi se încheia în 1990, când se difuza ultimul volum, al X-lea „al integralei”. Vreme de un secol eminescologia a fost un fenomen de creştere, de coagulare, de cristalizare. Tot ce este esenţial azi despre Eminescu s-a spus în acest secol.
După 1998, în revista „Dilema”, numărul din martie, începe atacul concertat, îndârjit contra lui Eminescu. La început părea un joc de tineri rebeli care se jucau periculos. De fapt, era începutul unei campanii care continuă şi azi cu îndârjire. E adevărat că se contesta modul în care se scria despre Eminescu în presa literară comunistă. Eminescu devenise alfa şi omega. Sărbătorirea accentuată lui Eminescu în ultimul sfert de veac comunist, în miez de ianuarie, între „Ea” şi „El” a fost o formă subtilă de a menţine balanţa elogiilor într-un anumit echilibru, de a contracara ofensiva poeticului delirant.
Articolele din „Dilema”, răspicat antieminesciene, au şocat, au produs o tresărire din somnolenţa care cuprinsese eminescologii. Un singur eveniment mare a mai avut loc: tipărirea „Caietelor” Eminescu, proiect al lui C. Noica, finalizat de Eugen Simion la Academia Română. În rest, texte ale crizei.
Nu mai suntem dispuşi să-i recunoaştem vreun merit. Portretul formidabil făcut de Maiorescu, în iunie, 1889, la câteva zile după ce poetul se aşezase „sub teiul sfânt” nu mai e credibil. Nu contează că Maiorescu îi fusese în preajmă aproape două decenii, din vara anului 1870, până în vara lui 1889, că îl cunoscuse în toate ipostazele.
Azi contează mai mult vreun ins care, vorbind despre Eminescu, „se lustruieşte pe el”. Pentru că N. Manolescu propune în „România literară” ca anul 2017 să fie recunoscut ca „Anul Maiorescu” la comemorarea centenarului, ne vom sprijini în demonstraţia noastră pe relaţia lui Maiorescu cu Eminescu. Nu e rău să vorbim, mai ales pentru uz didactic, despre prietenia lui Creangă cu Eminescu. Dar marele prieten, care vorba veche românească, la nevoie se cunoaşte, rămâne T. Maiorescu.
A avut norocul să-l descopere, să-l publice în „Convorbiri literare”. L-a trimis la studii, oferindu-i o bursă care va fi imputată, i-a încredinţat mari răspunderi în administraţie – director la Biblioteca Centrală din Iaşi, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui – l-a susţinut ca ziarist la „Timpul”, i-a publicat în condiţii grafice excepţionale prima carte de poezii, care s-a vândut ca pâinea caldă. L-a găzduit, l-a ocrotit cât a crezut de cuviinţă, i-a pus salonul casei la dispoziţie să citească prietenilor „Luceafărul”. Când poetul s-a îmbolnăvit, prima grijă a fost să salveze de la risipire lada cu manuscrise – o avere naţională – pe care a păstrat-o până în ianuarie, 1902, apoi a oferit-o Academiei Române.
Maiorescu i-a fost înger păzitor. Ne e şi frică şi ne gândim – contrafactualitatea este aici proastă marfă! – ce ar fi devenit Eminescu fără ora astrală a întâlnirii cu Maiorescu. Dar e valabil şi invers. Nu ştim ce s-ar fi ales de „Junimea” dacă nu venea Eminescu. Maiorescu rămâne întemeietorul Societăţii, dar Eminescu este constructorul ei. El scoate „Junimea” de sub zodia aleatoriului, aducându-i pe Slavici şi Caragiale, descoperindu-l pe Creangă. „Tânăra generaţie română se afla azi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu” – prima propoziţie a eseului „Eminescu şi poeziile lui” nu este doar o afirmaţie ci şi o profeţie a lui Maiorescu. Ar fi fost frumos ca ea să se repete cu fiecare generaţie care a urmat.
Portretul pe care Maiorescu îl face lui Eminescu este un portret-robot al tânărului român de oricând, cu existenţă jertfelnică pentru realizarea unui ideal.
Este modelul pe care elita românească de azi ar trebui să-l promoveze, să-l urmeze.
Trăsăturile caracteriale ale celui ce, la finalul secolului al XIX-lea, „făcea epocă” sunt: „covârşitoarea inteligenţă”, „o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărea vreodată nu-i mai scăpa”, „om silitor”, „lipsit de orice interes egoist”, „veşnic citind, meditând, scriind”, cu „indulgenţă miloasă pentru nimicurile lumeşti”. De asemenea, Eminescu avea o „seninătate abstractă”, „mânuia perfect limba maternă” iar „cultura lui individuală sta la nivelul culturii europene de astăzi”.
Un portret mai profund nu avem în literatura română. Cei şase ani de la Viena şi Berlin, de la 18 la 24 de ani echivalează azi cu stagiile de formare completă a oricărui tânăr român care doreşte un destin european.
Dar Eminescu nu a adus de la Berlin o diplomă. Cine ştie bine istoria creativităţii eminesciene, geneza marilor poeme care azi sunt mândria literaturii române ştie că toate, dar absolut toate au fost începute aici apoi „rostogolite” cum se spune azi în limbajul publicistic, în variante până la imaginea diamantină de după 1880.
La Berlin Eminescu a dat întâietate proiectului operei. Maiorescu îl dorea profesor la Catedra de filozofie, la Universitate. Profesoratul nu a fost vocaţia lui. De câte ori a vorbit în public nu a convins pe nimeni. O scurtă vreme a fost profesor suplinitor la ore de logică şi pârdalnicii de şcolari făceau naveta pe fereastră. Forţa lui demiurgică era în faţa hârtiei albe. Ştia că „Dumnezeul geniului îl sorbise din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea da amar! Se ştia sortit poeziei şi nu a ieşit de sus pavăza acestui destin.
Principalul e că Eminescu este „om al timpului modern”, cum spunea tot Maiorescu. Nimic mai firesc nu ar fi decât să recunoaştem în el „contemporanul nostru”. Dar sintagma aceasta a devenit azi imposibilă. Un astfel de om nu mai e prielnic neamului românesc.
Este timpul contestării. Nimic din ce e vechi, deci, în sens clasic, durabil, nu mai trebuie să rămână. Pe ruinele lumii vechi vom construi ceva nou. Dar vom construi? Deocamdată avem voluptatea dărâmării, fără puterea de a pune ceva pe măsură în loc. Privind în urmă eminescologia, remarcăm că fiecare epocă a dezvoltat ce i-a convenit din Eminescu. Este valabilă formula: spune-mi ce gândeşti despre Eminescu şi-ţi voi spune cine eşti. Opţiunea pro sau contra lui Eminescu este un act de identitate spirituală şi morală.
Fiecare epocă s-a înfruptat şi s-a justificat prin Eminescu. Şi conservatorii şi ţărăneştii, legionarii şi proletcultiştii, comuniştii ultimului sfert de veac XX şi postcomuniştii l-au revendicat ca fiind al lor. Eminescu a avut biografie sub grele tare ereditare, a fost mare patriot, român „verde”, poet proletar, spirit enciclopedic. Cuvintele lui N. Iorga, spuse la începutul secolului al XX-lea s-au reluat periodic: „Un nou Eminescu apăru”.
Eminescu are o biografie atipică, cu structură deschisă, polimorfă, de o ambiguitate fără egal în literatura universală. În ultimele două decenii se încearcă suplinirea cu scenarii teribile a lipsei de informaţii din epocă. Acum ni se oferă cea mai bolnavă biografie eminesciană. Relaţia poetului cu Maiorescu era prea frumoasă, prea temeinică. Ea trebuia distrusă deoarece în cultura română nu trebuie să rămână piatră pe piatră. Astfel a apărut un derivat din „era bănuielii”.
Autorii au ales epoca ultimilor ani ai vieţii poetului, anii de boală cu situaţii incerte, cu martori îndoielnici şi mai ales fără probe incriminatorii.
În ultimele cărţi sau eseuri despre Eminescu, Titu Maiorescu nu mai e văzut ca om providenţial, cum am încercat în cuvinte puţine să demonstrăm, ci un ins malefic, omul din umbră de care s-au folosit serviciile secrete imperiale pentru a-l scoate de pe scena politică. Eminescu devenise prea incomod. Numele lui urcase periculos de mult în conştiinţe. Nu atât poetul cât mai ales gazetarul deranja. Nu ştim dacă era iertat pentru activitatea de la Viena, cu prilejul comemorării a o sută de ani de la răpirea Bucovinei (1875) dar acum Eminescu făcea caz de drepturile românilor din Transilvania.
Încep conspiraţiile, scenariile, formele de agresivitate, internările în clinici particulare, îmbolnăvirile, otrăvirile lente, reţetele false, exagerările... Rezultă că Eminescu nu a fost bolnav ci a fost îmbolnăvit şi omorât. Tema este complicată. Aici doar o însăilăm sumar. Ea ar merita un eseu amplu. Peste timp se va vedea că această perioadă de criză a eminescianismului a fost un exerciţiu de trasgresare a obsesiilor din istoria recentă, pe biografia lui Eminescu.
Deocamdată rămânem cu bucuria că la doi paşi de noi, în Moldova de „dincolo” Eminescu hrăneşte vârtos spiritul identitar. Nu ne rămâne decât să sperăm că în cultură, ca şi în natură „râurile”, când dau de „deşert”, se ascund o vreme, dispar în nisip, dar ies apoi undeva, mai limpezi, mai pure. Este şi asta o consolare.
