Una dintre cele mai vechi amintiri ale lui Anton era un vis.
In visul sau era noapte, iar Anton inainta pe o strada lunga si
ingusta, bine luminata, pe ale carei margini se insiruiau, de o parte si de alta, unele linga altele, nenumarate magazine. Anton alerga cit
il tineau picioarele sale scurte, de citiva anisori, pierzind notiunea timpului, asa cum se intimpla in vise, fara sa simta vreun strop de
oboseala, asa cum se intimpla in vise, gonind pe linga vitrinele imbietoare in care erau expuse jucarii de tot felul. Anton stia ca daca s-ar
fi oprit si ar fi intrat intr-unul dintre magazine, si-ar fi putut-o alege pe oricare: calutul auriu, masinutele teleghidate, ursuletul
vorbitor, pusca ... De fapt, le-ar fi putut lua pe toate - nimeni nu l-ar fi oprit. Numai ca Anton se grabea si nu avea timp de asa ceva.
Stia ca viseaza si stia — spera, mai degraba, din toata inima- ca visul nu avea sa dureze la nesfirsit; iar locul unde vroia sa ajunga se
afla undeva la capatul strazii.
Dupa un rastimp fara sfirsit, Anton se oprea in cele din urma in fata vitrinei stralucitoare a
cofetariei, unde erau aranjate pe platouri etajate felurite torturi, prajituri, placinte, inghetate, serbeturi... Anton era cuprins in acele
clipe de o fericire fara seaman, un sentiment coplesitor pe care nu avea sa-l traiasca vreodata in realitate: toate acele minunatii
apetisante din care se putea infrupta dupa pofta inimii, gratis, fara ca cineva sa-i ceara socoteala. Intra in cofetarie, se strecura
neobservat printre mesele la care erau asezati clientii, trecea in spatele tejghelei, fara ca vinzatorul cel gras si mustacios sa dea vreun
semn ca l-ar fi zarit, si incepea sa infulece pe nemestecate bunatatile, cit putea de repede, cu amindoua miinile... Nu dupa mult timp, se
trezea.
Se trezea in camera strimta si scunda, in patul mare, in care se inghesuia in fiecare noapte impreuna cu cei patru frati ai sai.
Afara se crapa de ziua. intotdeauna, prima senzatie era cea de satietate deplina; ca de obicei, seara nu punea nimic in gura (de multe ori
era nevoit sa sara si peste masa de prinz), dar se simtea ca si cum ar fi mincat toata noaptea. A doua - mirosul acru de urina; mezinul
facuse din nou pe el. Cele doua se combinau in modul cel mai nefericit cu putinta. Mda, inca o zi, isi spunea Anton, cu resemnarea plina de
intelepciune care il insotea inca din frageda pruncie.. inca o zi.
Visul se repeta aproape identic citiva ani buni, la intervale de
doua—trei saptamini, si ii produse lui Anton, pe linga nepretuita ocazie de a se simti macar din cind in cind satul, doua sentimente
neplacute : vinovatie si teama.
Vinovatie pentru ca Anton era un copil bun si, de cind se stia, considera tarimul viselor ca fiind un
teritoriu liber, in afara legilor de neocolit care stapineau realitatea, un loc special in care se putea intilni cu tovarasii de joaca de la
scoala, cu pieile rosii, piratii si razboinicii din filmele pe care le vedea de mic la cinematograful din cartier si la care se furisa
intotdeauna pe linga controlorul de bilete, cu Peter Pan, Tarzan sau Robinson Crusoe din cartile imprumutate cind crescu mai mare de la
biblioteca orasului, iar a-l folosi in scopul de a obtine satisfactii personale — cum ar fi aceea de a te infrupta pe saturate din bunatati
interzise — era ceva ce Anton ar fi numit, daca ar fi avut mintea unui adult, o perversiune.
Pe de alta parte, un simt acut al
realitatii, cu care Anton fusese blagoslovit de ursitoare, il facea sa devina circumspect, chiar temator fata de orice se sustragea ordinii
cunoscute si statornice a realului si ameninta sa-l uzurpe, si asta in ciuda atractiei nestavilite pe care o simtea fata de jocurile
imaginatiei. ii erau dragi clipele in care se cufunda in lumea fantastica a viselor sale, plina de viziuni uimitoare si miracole nemaivazute,
dar o simtea fragila, fara reguli, fara coerenta, complet maleabila dupa propriile sale dorinte, gata sa se destrame ori de cite ori voia s-o
priveasca mai indeaproape, si, cumva - prin lipsa ei de structura - neinsemnata fata de lumea reala. Nu ar fi schimbat in ruptul capului
terenul ferm al realitatii —cruda si potrivnica, insa guvernata de legi sigure, de neclintit — pentru tarimul reveriilor sale, feerice, dar
amagitoare. De aceea, baiatul era ingrozit ca, intr-una sau alta dintre nopti, visul nu avea sa se mai incheie ca de obicei, destramat de
lumina zorilor, si ca va ramine prizonier pentru totdeauna pe meleagurile acelea deopotriva minunate si inspaimintatoare, tocmai pentru ca,
intre hotarele lor, orice lucru pe care si-l dorea era posibil.
In plus, frica sa izvora din vinovatie: strada pe care alerga in vis
exista in realitate — undeva la periferia orasului, nu departe de casa darapanata in care locuia Anton - cu magazinele ei de jucarii si
cofetaria la a carei vitrina privea ore in sir cu jind - iar baiatul se temea ca, intr-o zi — sau intr-o noapte — tot holbindu-se prin geam
la bunatatile dinauntru, va uita pentru o clipa ca nu viseaza si ca nu are nici un ban in buzunar si va intra, se va furisa printre mesele cu
clienti in spatele tejghelei, si va incepe sa se infrupte, intocmai ca in vis ; numai ca in acel moment, vinzatorul cel gras si mustacios
avea sa-l insface de gulerul camasii cu miinile lui gigantice (avea vise separate cu vinzatorul in chip de capcaun), si sa-l azvirle afara
dupa ce-i va fi tras o mama de bataie. Care nu avea sa fie nimic pe linga cea de care ar fi urmat sa aiba parte cind isprava lui va fi ajuns
la urechile alor sai.
De ce ti-e frica, nu scapi. Pentru Anton zicerea se adeveri intr-o noapte racoroasa de vara timpurie. Fusese ultima
zi de scoala, iar el tocmai terminase clasa a treia. Atita doar ca nu urma sa treaca intr-a patra : prea multe corigente si, desi
invatatoarea ii aratase pina atunci oarece bunavointa (renuntase sa-i mai anunte tatalui sau notele dezastruoase ale lui Anton, ca sa-l
scuteasca pe bietul baiat de bataile crunte care-i lasau pe corp urme vizibile multe saptamini), de data asta nu avea sa mai scape. Anton nu
era un copil rau, mergea in fiecare zi la scoala pentru ca acolo isi intilnea tovarasii de joaca, insa nu reusea cu nici un chip sa inteleaga
de ce trebuia sa memoreze texte si sa rezolve exercitii de aritmetica, atita vreme cit putea la fel de bine sa n-o faca. De ce sa complice
lucrurile care exista cu adevarat in realitatea neindoielnica si simpla, cu lucruri care se spun despre lucrurile care exista. Drept care nu
reusea cu nici un chip sa memoreze texte si sa rezolve exercitii. Drept care ramasese repetent. Asta nu il deranja in chip deosebit, insa,
era sigur, avea sa-i ofere prilejul unui acces cumplit de furie tatalui sau, de indata ce acesta avea sa afle vestea de la fratii lui
binevoitori.
Tatal sau era inalt cit un munte, avea o slujba de paznic de noapte, cu un salariu mizerabil - din care jumatate ii asigura
ratia zilnica de votca iar cealalta jumatate asigura traiul intregii familii -, si palme cumplit de grele (avea vise si cu el, in chip de
balaur cu sapte capete care scoteau flacari pe nari si cu o coada care lovea napraznic; era verde si furios si pazea un turn inalt locuit de
o gingasa domnita ). Asa ca Anton ratacise toata ziua prin oras, mai infometat ca de obicei - se implinisera trei saptamini de cind avusese
ultimul vis cu cofetaria — dar suficient de infricosat de perspectiva intilnirii cu balaurul, ca sa stea departe de casa. Spre seara indrazni
sa se apropie de cartierul sau, iar pasii il purtara pe nesimtite pe strada lunga si ingusta la capatul careia se gasea cofetaria. Se pomeni
in fata ei, tintuit locului, cu nasul lipit de geamul vitrinei, holbindu-se inauntru. Desi era obisnuit sa flaminzeasca, senzatia de foame
era mai chinuitoare ca niciodata. Nici nu isi dadu seama cind se facu noapte si se aprinsera luminile de pe strazi, cind intra pe usa
cofetariei, cind se strecura printre mesele la care erau asezati clientii si in spatele tejghelei, linga vinzatorul cel gras si mustacios
care nu parea sa fi bagat de seama nimic din ce se petrecea, cind incepu sa infulece cu amindoua miinile prajituri, torturi, cozonaci,
fursecuri, fructe glasate, fara sa respire, oprindu-se doar din cind in cind ca sa-si traga sufletul si sa-si astimpere setea cu un pahar de
limonada. De abia cind isi potoli foamea, Anton realiza unde se afla si ce face. Ramase citeva clipe pironit, cu ochii atintiti catre
vinzator, asteptind sa fie insfacat si aruncat afara, dar nu se intimpla nimic- barbatul cel gras si mustacios stergea pahare ca si cum nimic
nu s-ar fi intimplat iar cei de la mese continuau sa manince si sa discute intre ei, si nu pareau sa-l fi observat. Anton se napusti pe usa
cit ai clipi din ochi si o lua la fuga spre casa.
Astfel afla Anton ca visele puteau deveni realitate. Din ziua aceea, ori de cite ori
era flamind, se satura cu dulciurile din cofetaria in care putea intra oricind dorea, la ceas de noapte, fara sa-i ceara nimeni socoteala;
totusi, Anton era un copil bun, asa ca nu profita de aceasta adevarata mana cereasca decit atunci cind era cu adevarat infometat. innascuta
lui precautie plina de intelepciune il impiedica sa povesteasca cuiva cele intimplate.Vinovatia si teama disparusera, caci deja lucrurile se
intimplau de-acum “ de-adevaratelea ”, si nu pe tarimul viselor (De altfel, visele cu cofetaria incetara sa se repete, de vreme ce
patrunsesera in realitate, insa curind aveau sa fie inlocuite cu altele). Totusi Anton, fu uimit sa constate ca realitatea coplesitoare— cu
legile ei simple, dar de neocolit- acceptase sa fie invadata de intimplari de pe tarimul nestatornic si, intrucitva, inconsistent,
insignifiant al viselor.
Bataia pe care i-o administrase taica-sau cind aflase ca Anton ramasese repetent fusese mai cumplita ca
niciodata, si asta nu pentru ca batrinul si-ar fi vazut astfel spulberate sperantele intr-un viitor academic pentru fiul lui, ci pentru ca se
implineau trei zile si trei nopti de cind, intirziind plata lefii, nu mai pusese in gura vreun strop de tarie. Anton scapase din miinile
balaurului mai mult mort decit viu. O saptamina intreaga urina cu singe, iar urmele de curea de pe picioare nu disparura decit tirziu. Apoi
intirzierile lefei devenira tot mai obisnuite, iar bataile devenira din ce in ce mai dese si la fel de groaznice. Ca un facut, in fiecare
criza de delirium tremens, balaurul isi amintea de fiul sau cel mare, care era “ repetentu’reacu ” si se napustea asupra lui, uitind ca in
jurul lui mai avea o nevasta destul de zdravana si inca patru copii de batut. Anton suporta din ce in ce mai greu. Trupul il duru incontinuu
intreaga vara.
Demult, Anton vazuse la cinema un film strasnic, care ii placuse foarte mult. Nu mai tinea minte decit vag subiectul, dar
ii ramasese intiparit in memorie un singur amanunt: eroul principal (care hacuia cu o sabie laser turme de extraterestri monstruosi) avea de
jur imprejurul lui si din cap pina-n picioare un scut energetic care il proteja in lupta. Oricine incerca sa-l loveasca pe vajnicul cavaler,
era azvirlit cit colo de impact. Cit de mult ar fi vrut Anton sa aiba un astfel de scut! Cu el, nimeni nu i-ar mai fi putut face vreun rau.
Noapte de noapte, in putinele ore in care nu raminea treaz din cauza durerilor, Anton se visa invesmintat intr-un astfel de scut invizibil,
in timp ce balaurul incerca zadarnic sa-l loveasca.
intr-un miez de noapte calda de vara tirzie, balaurul sosi acasa fara veste. Tocmai
fusese concediat, si circiumile fiind inchise la ora aceea inaintata, se intorsese la sigura ocupatie care ii putea oferi satisfactie. Intra
in camera copiilor si, cu un raget infiorator, ii trezi din somn; apoi incepu sa-i snopeasca metodic, unul cite unul. Anton se ghemuise
intr-un colt, privind inspaimintat macelul si asteptindu-si rindul cu resemnarea inteleapta care il insotea de cind venise pe lume. Maica-sa
dormea dusa.
Cum il zari pe Anton, taica-sau ii abandona grabnic pe ceilalti si se napusti asupra lui. Elanul se dovedi insa a-i fi fatal.
La mai putin de un metru de baiat, se pomeni izbindu-se de ceva ca un zid invizibil. La locul impactului aparu o strafulgerare de o clipita,
apoi barbatul fu proiectat cu viteza naprasnica inapoi. Se lovi cu occiputul de coltul noptierei si sucomba pe loc.
Anton nu era un copil
rau, totusi nu izbuti sa plinga prea mult la inmormintarea lui taica-sau. Oricum, lacrimile lui fura singurele de care avu parte balaurul.
Anton fu din nou cuprins de vinovatie si teama. Se simtea oarecum raspunzator de moartea tatalui sau, desi nimeni nu l-ar fi putut
invinui, si nici el insusi nu se putea invinui pe de-a-ntregul — nimeni nu si-ar fi putut inchipui ca un copil firav de zece ani ar fi putut
ucide cu adevarat, cu miinile goale, un zdrahon, iar fratii sai care vazusera ce se intimplase fusesera oricum prea ametiti din cauza
loviturilor ca sa-si creada ochilor. inca din clipa in care isi vazuse tatal zacind fara suflare, victima a unei forte stranii,
inspaimintatoare si necunoscute, un sentiment de nesiguranta in fata fragilitatii nebanuite a realitatii pusese stapinire pe baiat. Pret de o
clipa, fusese strabatut din nou de teama ca inca viseaza, ca i se parea numai ca s-ar fi trezit, si ca va ramine pe vesnicie captiv in lumea
miraculoasa si derizorie a viselor.
insa frica se strecura de-a binelea in sufletul baiatului cind, a doua zi dupa inmormintare, isi
facura aparitia doi domni inalti si proaspat barbieriti, imbracati in costume negre, care le prezentara maica-sii si celor cinci copii
strinsi in jurul ei citeva documente din care reiesea ca, daca nu aveau sa depuna intr-un anumit cont, in termen de o luna, o suma importanta
de bani, aveau sa fie alungati din casa. Se parea ca, pentru a-si potoli setea care ii ardea necontenit gitlejul, balaurul imprumutase in
repetate rinduri, de-a lungul timpului, bani de la banca, fara stirea neveste-sii, ipotecindu-si cosmelia, si ca daduse coltul tocmai la timp
ca sa scape de scadenta. Femeia - care, desi parea ca se hraneste cu aer, cintarea cel putin doua sute de kilograme si nu muncise niciodata
in viata ei — adopta comportamentul standard in astfel de situatii : bocete sfisietoare si smulgerea disperata a parului din cap, urmate de
lesin. Cei doi plecara insa neinduplecati si promisera sa se intoarca curind, lasindu-l pe Anton prada deznadejdii. Nu pentru mult timp insa.
Fara a pune cap la cap toate cele intimplate pina atunci, baiatul isi spuse totusi ca, de vreme ce doua dintre visele sale anterioare
patrunsesera in tesatura realitatii, lucrurile s-ar fi putut intimpla la fel si de data aceasta, daca ar reusi sa viseze un cont gras in
banca pentru familia sa.
in fiecare noapte, Anton adormea cu speranta in suflet, si in fiecare dimineata se trezea dezamagit. Visele erau
acum rare, si nici unul de vreun folos. Zilele se scurgeau ingrozitor de repede, iar Anton le petrecea intr-o disperare muta, dorindu-si din
tot sufletul sa gaseasca o cale de iesire. Dar parea ca nu exista nici una. Ziua scadentei sosi...
...Apoi trecu. Nimeni nu veni sa le
pretinda bani, nimeni nu veni sa-i alunge din casa. Nevenindu-si sa creada, maica-sa isi aduna curajul si merse la banca. Ceea ce afla acolo
o aduse in pragul nebuniei: datoria fusese platita, iar in contul ei zacea o suma uriasa, la care neam de neamul ei n-ar fi visat vreodata.
Fireste, femeia lesina pe loc, nu inainte insa de a-si face cruce si a rosti doua cuvinte ce aveau sa se dovedeasca profetice : ”Doamne
Dumnezeule!”
Cu intelepciunea celor zece ani ai sai, Anton fu nevoit sa concluzioneze ca, de vreme ce nu visase nimic de data asta, nu
visele sale fusesera cele care se insinuasera in trama realitatii, subminind ordinea fireasca a intimplarilor, ci, probabil,realitatea insasi
se deformase cumva acum, ca si in celelalte dati, conformindu-se propriilor lui necesitati. Cit despre motivele pentru care realitatea
alesese sa-i faca pe plac in aceste rinduri, ea fiind de obicei —Anton o stia prea bine - cruda si potrivnica, baiatul socoti ca ar fi
nimerit sa chibzuiasca mai tirziu asupra lor.
Timpul se scurse cu repezicune, fara ca apele realitatii sa mai fie tulburate in vreun fel
sau altul, iar contul din banca ce paruse la inceput ca le va asigura tuturor un trai imbelsugat multi ani de atunci inainte, se goli mult
mai curind decit isi inchipuisera. Vreme de trei ani, Anton nu mai vizita cofetaria fara sa plateasca, dar dupa aceea fu nevoit sa-si reia
incursiunile nocturne, caci foamea incepu sa-l incerce din nou. Cu timpul, descoperi ca-si putea potoli foamea si in timpul zilei si ca putea
folosi in acest scop orice bacanie din oras, fara sa-si fi visat in prealabil ospetele. Ori de cite ori era flamind, parea ca devine
invizibil pentru cei din jur; insa gratie cumpatarii pline de intelepciune care il insotea dintotdeauna, dar si datorita stinjenelii pe care
o simtea de fiecare data cind era nevoit sa incalce regulile bine stabilite ale realitatii, baiatul se oprea indata dupa ce isi astimpara
foamea, luind uneori cite ceva pentru ai sai, dar suficient de rar pentru ca acestia sa nu devina banuitori.
Fiind cel mai mare dintre cei
cinci frati, Anton se decise sa abandoneze scoala inainte de fi el cel abandonat ( avea de-acum aproape paisprezece ani si ajunsese cu chiu
cu vai in clasa a cincea), si sa-si gaseasca o slujba. Se angaja ca ajutor de zidar. Era o meserie care credea ca i se potriveste. A pune
caramida peste caramida, faurind din ceva care exista altceva care exista, ordonind nitel realitatea, simplificind putin lucrurile— asta era
o ocupatie care il atragea cu adevarat. Anton isi dorea foarte mult sa ridice ziduri.
Atit de mult, incit zidurile incepura sa se ridice
singure sub privirile lui.
Deveni in scurt timp vestit intre zidarii din oras pentru iuteala cu care lucra. Acest lucru il multumi la
inceput — ii permitea sa cistige mai bine, ceea ce nu era deloc de neglijat, de vreme ce era leafa sa era unica sursa de venit a familiei.
Dar in scurt timp descoperi totul nu era decit o metoda perfida a realitatii de a se sustrage incercarii sale de a o rindui, ca din nou
realitatea isi nesocotea propriile legi supunindu-se dorintei lui inconstiente. incepea prin a aseza primul strat de caramizi, si apoi
viziunea zidului gata inaltat ii coplesea mintea, fara s-o poata opri. in clipa urmatoare, zidul era gata. Nu erau caramizile care se ridicau
cu toate in vazduh, pentru a se aseza apoi unele peste altele, prinse in mortar, intr-o ordine bine determinata. Pur si simplu zidul in
intregul sau aparea de nicaieri, constringind realitatea sa-l accepte. Mormanul de caramizi si mortarul destinate constructiei ramineau
intacte. Iar in visele sale, tot mai rare de acum, nici vorba de ziduri care se inaltau din nimic. Anton incepu sa lucreze in singuratate,
dar in curind fu nevoit sa renunte la mestesugul zidariei, caci nu-si mai putea ascunde mult timp secretul, iar prudenta sa plina de
intelepciune, care il insotea in fiece clipa, ii spunea ca dezvaluirea acestuia ar fi fost mult prea primejdioasa.
Era clar pentru Anton
ca cercetarea atenta a celor ce se intimplasera pina atunci nu mai sufera aminare. Daca la inceput ii paruse ca visele sale se revarsau in
real, acum devenise limpede ca lumina zilei ca, de fapt, realitatea insasi se deforma, supunindu-se trebuintelor si dorintelor lui. Anton ar
fi vrut sa stie cum era posibil asa ceva. Pentru prima data in viata, baiatul dorea sa cunoasca motivul pentru care lucrurile se intimplau
intr-un fel anume, si asta tocmai pentru ca felul in care se intimplau lucrurile sfida ordinea obisnuita a existentei. Si fireste, dorinta
lui se indeplini.
Astfel, la virsta de paisprezece ani, Anton dobindi o intelegere completa a naturii lucrurilor, pe care nici o alta
inteligenta omeneasca n-o avusesese pina atunci si la care probabil nici una nu avea sa mai acceada vreodata. Baiatul intelese ca, asa cum
zidurile pe care le construia erau alcatuite din caramizi, lumea intreaga e alcatuita din particule elementare, fragmente de existenta atit
de inefabile incit, in acelasi timp, ele apartineau si nu apartineau realitatii. intelese ca — prin jocul purei intimplari - mintea sa avea
capacitatea unica, probabil irepetabila in istoria omului, de a cobori adinc in virtejul cuantic, in miezul nesigur al realitatii, si de a-l
supune propriei constiinte. De a face lucrurile sa se intimple. De a face lucrurile sa existe cu adevarat.
Intelegind toate acestea, Anton
invata sa schimbe lumea. De-acum nu mai erau necesare vise, trebuinte sau dorinte — era de-ajuns vointa sa constienta. Cu rabdarea plina de
intelepciune care nu-l parasea niciodata, Anton incepu sa-si autoeduce puterea mintii, slefuindu-si singur, prin straduinte indelungi, harul
cu care se nascuse prin capriciul hazardului.
La inceput facu fluturi. intotdeauna lui Anton il placusera fluturii, iar acum, pretutindeni
pe unde mergea, vazduhul pilpiia in culori minunate, care se iveau de nicaieri, invirtejindu-se in jurul baiatului, umplindu-l de incintare.
Apoi plasmui pasari. Stoluri de zburatoare brazdau cerul de deasupra lui, ordonindu-se incredibil in cercuri rotitoare. Pe cimpul pustiu de
la marginea orasului, inalta peste noapte o padure deasa de mesteceni in mijlocul careia se intindea un lac cu nuferi galbeni. Fireste,
aproape nimeni nu indraznea sa patrunda intr-insa (cei mai multi se temeau ca ar fi lucratura Necuratului), asa ca Anton obisnuia sa-si
petreaca serile de vara pe malul lacului, la lumina lunii, in compania fluturilor si a pasarilor sale, jucindu-se cu Peter Pan, Wendy si
copiii din Tarimul de Nicaieri, ori cu Tom Sawyer si Huckleberry Finn. intr-adevar, Anton invatase sa plasmuiasca fiinte omenesti.
Noptile ii erau de-acum sterpe, fara vise.
Renunta la orice indeletnicire care i-ar fi putut aduce bani. Ar fi fost, de altminteri,
ridicol. Anton putea face orice munca doar clipind din ochi. Ar fi putut cistiga oricit. Ar fi putut transforma in diamante pietrele de pe
caldarim. Ar fi putut fi stapinul lumii. insa Anton era un copil bun si, intelegind acum natura adevarata a realitatii, socotea ca a-si
folosi abilitatile in astfel de scopuri, era ceea ce ar fi numit, daca ar fi avut mintea unui adult, o perversiune. Se multumea sa-si asigure
— prin simpla putere a vointei - siesi si alor sai cele necesare unui trai indestulat, iar acestia (nu fara interventia lui discreta)
ajunsesera sa fie suficient de multumiti de starea de fapt ca sa nu-l intrebe cum facea rost de mincare si haine.
La virsta de saisprezece
ani, Anton decise sa-si paraseasca orasul natal si sa vada Lumea. intr-o seara de toamna tirzie, isi lua ramas bun de la mama sa si de la cei
patru frati si, inainte ca femeia sa apuce a lesina de disperare, le domoli durerea despartirii cu o renta viagera care sa-i scuteasca de
orice griji materiale.
Ar fi putut de-acum sa ajunga oriunde cit ar fi clipit din ochi, dar prefera sa se deplaseze in spatiu pe caile
obisnuite, mergind pe jos, cu trenul ori cu vaporul, strabatind pustiuri si oceane nesfirsite, poposind in metropole sufocate de furnicare de
fiinte omenesti si in colturi neumblate ale lumii, clocotind de o frumusete salbatica. Pretutindeni cauta sa ascunda cit mai bine oamenilor
harul ce-l purta cu el. Hotari ca planeta era minunata asa cum era ea, insa nu se putu abtine sa nu aduca unele imbunatatiri. Pe Everest
ridica un turn de marmura alba, un monument de maiestrie arhitectonica, infipt in stinca muntelui, inalt de citeva mii de metri si inconjurat
de o scara in spirala, la care unii incepura sa se inchine cu evlavie si pe care altii il escaladara ca proba de suprem curaj. Crea, pe una
din insulele razlete, nepopulate, din Pacific, o specie de fluturi uriasi, de marimea unui om, cu un colorit incintator, care la fiecare
batere din aripi raspindeau in jur sunete cristaline si miresme imbatatoare, si care il purtara in zbor, neobositi, pina deasupra norilor.
Brazda cu riuri desertul Australiei si Sahara si domoli taifunurile care devastau vestul Asiei. Astupa gaurile din stratul de ozon. Inventa
un leac impotriva turbarii. ingropa zacaminte de petrol in mai toate tarile lumii si stabiliza economia mondiala; curind majoritatea
razboaielor incetara. Calatori in trecut si astfel darui lumii manuscrisele distruse din Biblioteca de la Alexandria si citeva dintre
capodoperele pierdute ale lui Michelangelo.
Apoi, Anton isi dori sa poata vizita alte lumi, in afara celei in care se nascuse.
Parasindu-si vremelnic trupul perisabil, calatori cu iuteala gindului la distante in timp si spatiu atit de uriase incit el insusi de-abia si
le putea imagina. Vazu stele nascindu-se din nori de gaz, si vazu stele murind — explodind in straluciri trecatoare si prabusindu-se apoi in
ele insele. Plonja in bezna gaurilor negre si se smulse apoi din gigantica lor strinsoare. Gasi in intunericul din miezul lor fiinte care
traiau visindu-si propria moarte si care refuzau orice comunicare. Vizita civilizatii infloritoare si lumi decadente. Fauri el insusi, in
pustietatile Cosmosului, stele si planete, si plasmui felurite creaturi care sa le populeze. Undeva, la marginea incerta a Universului,
intilni fapturi evanescente, lipsite de inteligenta care, asemenea lui, puteau modela spuma cuantica a realitatii, si contempla minunile
efemere carora acestea le dadeau nastere fara sa stie.
implinise aproape optsprezece ani cind, ostenit, simtindu-se de parca ar fi trait
milenii, se hotari sa se opreasca din peregrinarile sale si sa chibzuiasca, cu temeinicia plina de intelepciune care il insotea din clipa de
clipa, asupra situatiei in care se gasea.
Astfel, Anton isi dadu seama ca de-acum putea face absolut orice. Coborind in abisurile
materiei, mintea lui era in stare sa transforme dupa plac ceea ce ar putea fi in ceea ce este. Nici un fragment al realului nu putea rezista
vointei sale. intelegerea acestui fapt il tulbura peste masura pe Anton. Asadar realitatea nu era nici pe departe asa cum isi inchipuise el.
Nu era deloc ceva statornic, sigur, implacabil. Nu avea nici un fel de legi imuabile in stare sa reziste constiintei. in lipsa oricarei
constringeri , ceea ce devenea realitate era starea cea mai stabila a lucrurilor, configuratia particulelor elementare cu probabilitatea
maxima de existenta, insa orice, absolut orice, se putea intimpla, cu conditia ca o minte- o minte speciala, cum era a lui - s-o doreasca.
Nimic nu era fix, nimic nu era de neclintit in lume. Nu exista nici o ordine de neocolit, nici un reper de nestramutat. Pentru el,
realitatea in care traia era un tarim al libertatii absolute.
Aidoma unui vis.
Era o seara de primavara tirzie, cind, pentru prima
data dupa mult timp, Anton isi aminti lucruri indepartate, ce salasluiau in adincurile memoriei sale, lucruri pe care le credea uitate. isi
aminti visele copilariei lui triste, cele in care se simtea atit de fericit, dar in care se temea atit de mult ca va ramine captiv pentru
totdeauna. isi aminti spaima furisindu-i-se insidioasa in cele mai minunate reverii si usurarea cu care, trezindu-se din somn, vedea lumina
cruda a diminetii strecurindu-i-se printre genele intredeschise. isi aminti sentimentul confortabil, care ii lipsea atit de mult de la o
vreme, ca realitatea — asa cum o credea pe-atunci : ostila, nemiloasa, dar ferma, neindoielnica — il primise din nou in mijlocul ei.
Infinita sa putere facea ca, pentru el, de-acum sa nu mai existe o realitate unica, adevarata, stabila, ci un sir nesfirsit de realitati
false, incerte, din care si-o putea alege pe oricare si pe care le putea schimba intre ele dupa bunul sau plac. Nesiguranta si teama il
cuprinsera din nou, aceleasi ca in vremurile de odinioara; fu nevoit sa lupte din rasputeri ca sa reuseasca sa le domoleasca intrucitva. Nu
visa, desigur, dar era ca si cum ar fi visat un vis din care nu se putea trezi. Toate incercarile sale de a ordona si simplifica lumea ”
reala ”, de a se opune cursului inexorabil al entropiei, faurind lucruri noi si rinduindu-le pe cele deja existente, erau asadar zadarnice,
fara nici un sens, caci pentru cineva atotputernic asa cum era el, realitatea se dovedea a fi alcatuita din nimic mai mult decit substanta
parelnica a iluziei, din plamada fragila si inconsistenta a viselor. Era stapinul absolut al unui regat impalpabil, paznicul propriei sale
temnite, dumnezeul unei lumi marunte.
Fireste, ar fi putut, prin efortul indreptat asupra siesi al propriei sale vointe, sa se lipseasca
de puterea cu care destinul — jocul crud al intimplarii - il impovarase. Ar fi putut, prin efortul indreptat asupra siesi al propriei sale
minti, sa uite chiar ca asemenea putere ar fi existat. Dar ar fi fost doar amagiri, cu nimic mai bune decit cea in mrejele careia era deja
prins. Nimic nu s-ar fi schimbat cu adevarat.
Putea in schimb sa incerce altceva. Era necesara o stradanie uriasa, o infinita incordare a
spiritului, insa — o stia - era singura solutie: datorita puterii nelimitate care, prin hazard, ii fusese sortita, existenta isi pierduse
pentru el orice noima, orice insemnatate. Nu mai putea continua asa. In acea seara de primavara tirzie, Anton se decise sa renunte pentru
totdeauna la lumea fabuloasa si derizorie in care traia. Nu sa moara, nu sa se mistuie in negura vazduhului, ci sa se sustraga definitiv
realitatii inselatoare si neinsemnate al carei prizonier era, sa dispara ca si cum n-ar fi existat niciodata. Sa rupa gratiile inchisorii
sale. Sa sfisie valul. Sa destrame visul.
Nu putea sti unde avea sa ajunga — nici macar daca avea sa ajunga undeva — insa nadajduia din
tot sufletul sa fie un loc simplu, sigur si ocrotitor, asa cum isi dorise intotdeauna...
In visul sau era noapte, iar Anton inainta pe o strada lunga si
ingusta, bine luminata, pe ale carei margini se insiruiau, de o parte si de alta, unele linga altele, nenumarate magazine. Anton alerga cit
il tineau picioarele sale scurte, de citiva anisori, pierzind notiunea timpului, asa cum se intimpla in vise, fara sa simta vreun strop de
oboseala, asa cum se intimpla in vise, gonind pe linga vitrinele imbietoare in care erau expuse jucarii de tot felul. Anton stia ca daca s-ar
fi oprit si ar fi intrat intr-unul dintre magazine, si-ar fi putut-o alege pe oricare: calutul auriu, masinutele teleghidate, ursuletul
vorbitor, pusca ... De fapt, le-ar fi putut lua pe toate - nimeni nu l-ar fi oprit. Numai ca Anton se grabea si nu avea timp de asa ceva.
Stia ca viseaza si stia — spera, mai degraba, din toata inima- ca visul nu avea sa dureze la nesfirsit; iar locul unde vroia sa ajunga se
afla undeva la capatul strazii.
Dupa un rastimp fara sfirsit, Anton se oprea in cele din urma in fata vitrinei stralucitoare a
cofetariei, unde erau aranjate pe platouri etajate felurite torturi, prajituri, placinte, inghetate, serbeturi... Anton era cuprins in acele
clipe de o fericire fara seaman, un sentiment coplesitor pe care nu avea sa-l traiasca vreodata in realitate: toate acele minunatii
apetisante din care se putea infrupta dupa pofta inimii, gratis, fara ca cineva sa-i ceara socoteala. Intra in cofetarie, se strecura
neobservat printre mesele la care erau asezati clientii, trecea in spatele tejghelei, fara ca vinzatorul cel gras si mustacios sa dea vreun
semn ca l-ar fi zarit, si incepea sa infulece pe nemestecate bunatatile, cit putea de repede, cu amindoua miinile... Nu dupa mult timp, se
trezea.
Se trezea in camera strimta si scunda, in patul mare, in care se inghesuia in fiecare noapte impreuna cu cei patru frati ai sai.
Afara se crapa de ziua. intotdeauna, prima senzatie era cea de satietate deplina; ca de obicei, seara nu punea nimic in gura (de multe ori
era nevoit sa sara si peste masa de prinz), dar se simtea ca si cum ar fi mincat toata noaptea. A doua - mirosul acru de urina; mezinul
facuse din nou pe el. Cele doua se combinau in modul cel mai nefericit cu putinta. Mda, inca o zi, isi spunea Anton, cu resemnarea plina de
intelepciune care il insotea inca din frageda pruncie.. inca o zi.
Visul se repeta aproape identic citiva ani buni, la intervale de
doua—trei saptamini, si ii produse lui Anton, pe linga nepretuita ocazie de a se simti macar din cind in cind satul, doua sentimente
neplacute : vinovatie si teama.
Vinovatie pentru ca Anton era un copil bun si, de cind se stia, considera tarimul viselor ca fiind un
teritoriu liber, in afara legilor de neocolit care stapineau realitatea, un loc special in care se putea intilni cu tovarasii de joaca de la
scoala, cu pieile rosii, piratii si razboinicii din filmele pe care le vedea de mic la cinematograful din cartier si la care se furisa
intotdeauna pe linga controlorul de bilete, cu Peter Pan, Tarzan sau Robinson Crusoe din cartile imprumutate cind crescu mai mare de la
biblioteca orasului, iar a-l folosi in scopul de a obtine satisfactii personale — cum ar fi aceea de a te infrupta pe saturate din bunatati
interzise — era ceva ce Anton ar fi numit, daca ar fi avut mintea unui adult, o perversiune.
Pe de alta parte, un simt acut al
realitatii, cu care Anton fusese blagoslovit de ursitoare, il facea sa devina circumspect, chiar temator fata de orice se sustragea ordinii
cunoscute si statornice a realului si ameninta sa-l uzurpe, si asta in ciuda atractiei nestavilite pe care o simtea fata de jocurile
imaginatiei. ii erau dragi clipele in care se cufunda in lumea fantastica a viselor sale, plina de viziuni uimitoare si miracole nemaivazute,
dar o simtea fragila, fara reguli, fara coerenta, complet maleabila dupa propriile sale dorinte, gata sa se destrame ori de cite ori voia s-o
priveasca mai indeaproape, si, cumva - prin lipsa ei de structura - neinsemnata fata de lumea reala. Nu ar fi schimbat in ruptul capului
terenul ferm al realitatii —cruda si potrivnica, insa guvernata de legi sigure, de neclintit — pentru tarimul reveriilor sale, feerice, dar
amagitoare. De aceea, baiatul era ingrozit ca, intr-una sau alta dintre nopti, visul nu avea sa se mai incheie ca de obicei, destramat de
lumina zorilor, si ca va ramine prizonier pentru totdeauna pe meleagurile acelea deopotriva minunate si inspaimintatoare, tocmai pentru ca,
intre hotarele lor, orice lucru pe care si-l dorea era posibil.
In plus, frica sa izvora din vinovatie: strada pe care alerga in vis
exista in realitate — undeva la periferia orasului, nu departe de casa darapanata in care locuia Anton - cu magazinele ei de jucarii si
cofetaria la a carei vitrina privea ore in sir cu jind - iar baiatul se temea ca, intr-o zi — sau intr-o noapte — tot holbindu-se prin geam
la bunatatile dinauntru, va uita pentru o clipa ca nu viseaza si ca nu are nici un ban in buzunar si va intra, se va furisa printre mesele cu
clienti in spatele tejghelei, si va incepe sa se infrupte, intocmai ca in vis ; numai ca in acel moment, vinzatorul cel gras si mustacios
avea sa-l insface de gulerul camasii cu miinile lui gigantice (avea vise separate cu vinzatorul in chip de capcaun), si sa-l azvirle afara
dupa ce-i va fi tras o mama de bataie. Care nu avea sa fie nimic pe linga cea de care ar fi urmat sa aiba parte cind isprava lui va fi ajuns
la urechile alor sai.
De ce ti-e frica, nu scapi. Pentru Anton zicerea se adeveri intr-o noapte racoroasa de vara timpurie. Fusese ultima
zi de scoala, iar el tocmai terminase clasa a treia. Atita doar ca nu urma sa treaca intr-a patra : prea multe corigente si, desi
invatatoarea ii aratase pina atunci oarece bunavointa (renuntase sa-i mai anunte tatalui sau notele dezastruoase ale lui Anton, ca sa-l
scuteasca pe bietul baiat de bataile crunte care-i lasau pe corp urme vizibile multe saptamini), de data asta nu avea sa mai scape. Anton nu
era un copil rau, mergea in fiecare zi la scoala pentru ca acolo isi intilnea tovarasii de joaca, insa nu reusea cu nici un chip sa inteleaga
de ce trebuia sa memoreze texte si sa rezolve exercitii de aritmetica, atita vreme cit putea la fel de bine sa n-o faca. De ce sa complice
lucrurile care exista cu adevarat in realitatea neindoielnica si simpla, cu lucruri care se spun despre lucrurile care exista. Drept care nu
reusea cu nici un chip sa memoreze texte si sa rezolve exercitii. Drept care ramasese repetent. Asta nu il deranja in chip deosebit, insa,
era sigur, avea sa-i ofere prilejul unui acces cumplit de furie tatalui sau, de indata ce acesta avea sa afle vestea de la fratii lui
binevoitori.
Tatal sau era inalt cit un munte, avea o slujba de paznic de noapte, cu un salariu mizerabil - din care jumatate ii asigura
ratia zilnica de votca iar cealalta jumatate asigura traiul intregii familii -, si palme cumplit de grele (avea vise si cu el, in chip de
balaur cu sapte capete care scoteau flacari pe nari si cu o coada care lovea napraznic; era verde si furios si pazea un turn inalt locuit de
o gingasa domnita ). Asa ca Anton ratacise toata ziua prin oras, mai infometat ca de obicei - se implinisera trei saptamini de cind avusese
ultimul vis cu cofetaria — dar suficient de infricosat de perspectiva intilnirii cu balaurul, ca sa stea departe de casa. Spre seara indrazni
sa se apropie de cartierul sau, iar pasii il purtara pe nesimtite pe strada lunga si ingusta la capatul careia se gasea cofetaria. Se pomeni
in fata ei, tintuit locului, cu nasul lipit de geamul vitrinei, holbindu-se inauntru. Desi era obisnuit sa flaminzeasca, senzatia de foame
era mai chinuitoare ca niciodata. Nici nu isi dadu seama cind se facu noapte si se aprinsera luminile de pe strazi, cind intra pe usa
cofetariei, cind se strecura printre mesele la care erau asezati clientii si in spatele tejghelei, linga vinzatorul cel gras si mustacios
care nu parea sa fi bagat de seama nimic din ce se petrecea, cind incepu sa infulece cu amindoua miinile prajituri, torturi, cozonaci,
fursecuri, fructe glasate, fara sa respire, oprindu-se doar din cind in cind ca sa-si traga sufletul si sa-si astimpere setea cu un pahar de
limonada. De abia cind isi potoli foamea, Anton realiza unde se afla si ce face. Ramase citeva clipe pironit, cu ochii atintiti catre
vinzator, asteptind sa fie insfacat si aruncat afara, dar nu se intimpla nimic- barbatul cel gras si mustacios stergea pahare ca si cum nimic
nu s-ar fi intimplat iar cei de la mese continuau sa manince si sa discute intre ei, si nu pareau sa-l fi observat. Anton se napusti pe usa
cit ai clipi din ochi si o lua la fuga spre casa.
Astfel afla Anton ca visele puteau deveni realitate. Din ziua aceea, ori de cite ori
era flamind, se satura cu dulciurile din cofetaria in care putea intra oricind dorea, la ceas de noapte, fara sa-i ceara nimeni socoteala;
totusi, Anton era un copil bun, asa ca nu profita de aceasta adevarata mana cereasca decit atunci cind era cu adevarat infometat. innascuta
lui precautie plina de intelepciune il impiedica sa povesteasca cuiva cele intimplate.Vinovatia si teama disparusera, caci deja lucrurile se
intimplau de-acum “ de-adevaratelea ”, si nu pe tarimul viselor (De altfel, visele cu cofetaria incetara sa se repete, de vreme ce
patrunsesera in realitate, insa curind aveau sa fie inlocuite cu altele). Totusi Anton, fu uimit sa constate ca realitatea coplesitoare— cu
legile ei simple, dar de neocolit- acceptase sa fie invadata de intimplari de pe tarimul nestatornic si, intrucitva, inconsistent,
insignifiant al viselor.
Bataia pe care i-o administrase taica-sau cind aflase ca Anton ramasese repetent fusese mai cumplita ca
niciodata, si asta nu pentru ca batrinul si-ar fi vazut astfel spulberate sperantele intr-un viitor academic pentru fiul lui, ci pentru ca se
implineau trei zile si trei nopti de cind, intirziind plata lefii, nu mai pusese in gura vreun strop de tarie. Anton scapase din miinile
balaurului mai mult mort decit viu. O saptamina intreaga urina cu singe, iar urmele de curea de pe picioare nu disparura decit tirziu. Apoi
intirzierile lefei devenira tot mai obisnuite, iar bataile devenira din ce in ce mai dese si la fel de groaznice. Ca un facut, in fiecare
criza de delirium tremens, balaurul isi amintea de fiul sau cel mare, care era “ repetentu’reacu ” si se napustea asupra lui, uitind ca in
jurul lui mai avea o nevasta destul de zdravana si inca patru copii de batut. Anton suporta din ce in ce mai greu. Trupul il duru incontinuu
intreaga vara.
Demult, Anton vazuse la cinema un film strasnic, care ii placuse foarte mult. Nu mai tinea minte decit vag subiectul, dar
ii ramasese intiparit in memorie un singur amanunt: eroul principal (care hacuia cu o sabie laser turme de extraterestri monstruosi) avea de
jur imprejurul lui si din cap pina-n picioare un scut energetic care il proteja in lupta. Oricine incerca sa-l loveasca pe vajnicul cavaler,
era azvirlit cit colo de impact. Cit de mult ar fi vrut Anton sa aiba un astfel de scut! Cu el, nimeni nu i-ar mai fi putut face vreun rau.
Noapte de noapte, in putinele ore in care nu raminea treaz din cauza durerilor, Anton se visa invesmintat intr-un astfel de scut invizibil,
in timp ce balaurul incerca zadarnic sa-l loveasca.
intr-un miez de noapte calda de vara tirzie, balaurul sosi acasa fara veste. Tocmai
fusese concediat, si circiumile fiind inchise la ora aceea inaintata, se intorsese la sigura ocupatie care ii putea oferi satisfactie. Intra
in camera copiilor si, cu un raget infiorator, ii trezi din somn; apoi incepu sa-i snopeasca metodic, unul cite unul. Anton se ghemuise
intr-un colt, privind inspaimintat macelul si asteptindu-si rindul cu resemnarea inteleapta care il insotea de cind venise pe lume. Maica-sa
dormea dusa.
Cum il zari pe Anton, taica-sau ii abandona grabnic pe ceilalti si se napusti asupra lui. Elanul se dovedi insa a-i fi fatal.
La mai putin de un metru de baiat, se pomeni izbindu-se de ceva ca un zid invizibil. La locul impactului aparu o strafulgerare de o clipita,
apoi barbatul fu proiectat cu viteza naprasnica inapoi. Se lovi cu occiputul de coltul noptierei si sucomba pe loc.
Anton nu era un copil
rau, totusi nu izbuti sa plinga prea mult la inmormintarea lui taica-sau. Oricum, lacrimile lui fura singurele de care avu parte balaurul.
Anton fu din nou cuprins de vinovatie si teama. Se simtea oarecum raspunzator de moartea tatalui sau, desi nimeni nu l-ar fi putut
invinui, si nici el insusi nu se putea invinui pe de-a-ntregul — nimeni nu si-ar fi putut inchipui ca un copil firav de zece ani ar fi putut
ucide cu adevarat, cu miinile goale, un zdrahon, iar fratii sai care vazusera ce se intimplase fusesera oricum prea ametiti din cauza
loviturilor ca sa-si creada ochilor. inca din clipa in care isi vazuse tatal zacind fara suflare, victima a unei forte stranii,
inspaimintatoare si necunoscute, un sentiment de nesiguranta in fata fragilitatii nebanuite a realitatii pusese stapinire pe baiat. Pret de o
clipa, fusese strabatut din nou de teama ca inca viseaza, ca i se parea numai ca s-ar fi trezit, si ca va ramine pe vesnicie captiv in lumea
miraculoasa si derizorie a viselor.
insa frica se strecura de-a binelea in sufletul baiatului cind, a doua zi dupa inmormintare, isi
facura aparitia doi domni inalti si proaspat barbieriti, imbracati in costume negre, care le prezentara maica-sii si celor cinci copii
strinsi in jurul ei citeva documente din care reiesea ca, daca nu aveau sa depuna intr-un anumit cont, in termen de o luna, o suma importanta
de bani, aveau sa fie alungati din casa. Se parea ca, pentru a-si potoli setea care ii ardea necontenit gitlejul, balaurul imprumutase in
repetate rinduri, de-a lungul timpului, bani de la banca, fara stirea neveste-sii, ipotecindu-si cosmelia, si ca daduse coltul tocmai la timp
ca sa scape de scadenta. Femeia - care, desi parea ca se hraneste cu aer, cintarea cel putin doua sute de kilograme si nu muncise niciodata
in viata ei — adopta comportamentul standard in astfel de situatii : bocete sfisietoare si smulgerea disperata a parului din cap, urmate de
lesin. Cei doi plecara insa neinduplecati si promisera sa se intoarca curind, lasindu-l pe Anton prada deznadejdii. Nu pentru mult timp insa.
Fara a pune cap la cap toate cele intimplate pina atunci, baiatul isi spuse totusi ca, de vreme ce doua dintre visele sale anterioare
patrunsesera in tesatura realitatii, lucrurile s-ar fi putut intimpla la fel si de data aceasta, daca ar reusi sa viseze un cont gras in
banca pentru familia sa.
in fiecare noapte, Anton adormea cu speranta in suflet, si in fiecare dimineata se trezea dezamagit. Visele erau
acum rare, si nici unul de vreun folos. Zilele se scurgeau ingrozitor de repede, iar Anton le petrecea intr-o disperare muta, dorindu-si din
tot sufletul sa gaseasca o cale de iesire. Dar parea ca nu exista nici una. Ziua scadentei sosi...
...Apoi trecu. Nimeni nu veni sa le
pretinda bani, nimeni nu veni sa-i alunge din casa. Nevenindu-si sa creada, maica-sa isi aduna curajul si merse la banca. Ceea ce afla acolo
o aduse in pragul nebuniei: datoria fusese platita, iar in contul ei zacea o suma uriasa, la care neam de neamul ei n-ar fi visat vreodata.
Fireste, femeia lesina pe loc, nu inainte insa de a-si face cruce si a rosti doua cuvinte ce aveau sa se dovedeasca profetice : ”Doamne
Dumnezeule!”
Cu intelepciunea celor zece ani ai sai, Anton fu nevoit sa concluzioneze ca, de vreme ce nu visase nimic de data asta, nu
visele sale fusesera cele care se insinuasera in trama realitatii, subminind ordinea fireasca a intimplarilor, ci, probabil,realitatea insasi
se deformase cumva acum, ca si in celelalte dati, conformindu-se propriilor lui necesitati. Cit despre motivele pentru care realitatea
alesese sa-i faca pe plac in aceste rinduri, ea fiind de obicei —Anton o stia prea bine - cruda si potrivnica, baiatul socoti ca ar fi
nimerit sa chibzuiasca mai tirziu asupra lor.
Timpul se scurse cu repezicune, fara ca apele realitatii sa mai fie tulburate in vreun fel
sau altul, iar contul din banca ce paruse la inceput ca le va asigura tuturor un trai imbelsugat multi ani de atunci inainte, se goli mult
mai curind decit isi inchipuisera. Vreme de trei ani, Anton nu mai vizita cofetaria fara sa plateasca, dar dupa aceea fu nevoit sa-si reia
incursiunile nocturne, caci foamea incepu sa-l incerce din nou. Cu timpul, descoperi ca-si putea potoli foamea si in timpul zilei si ca putea
folosi in acest scop orice bacanie din oras, fara sa-si fi visat in prealabil ospetele. Ori de cite ori era flamind, parea ca devine
invizibil pentru cei din jur; insa gratie cumpatarii pline de intelepciune care il insotea dintotdeauna, dar si datorita stinjenelii pe care
o simtea de fiecare data cind era nevoit sa incalce regulile bine stabilite ale realitatii, baiatul se oprea indata dupa ce isi astimpara
foamea, luind uneori cite ceva pentru ai sai, dar suficient de rar pentru ca acestia sa nu devina banuitori.
Fiind cel mai mare dintre cei
cinci frati, Anton se decise sa abandoneze scoala inainte de fi el cel abandonat ( avea de-acum aproape paisprezece ani si ajunsese cu chiu
cu vai in clasa a cincea), si sa-si gaseasca o slujba. Se angaja ca ajutor de zidar. Era o meserie care credea ca i se potriveste. A pune
caramida peste caramida, faurind din ceva care exista altceva care exista, ordonind nitel realitatea, simplificind putin lucrurile— asta era
o ocupatie care il atragea cu adevarat. Anton isi dorea foarte mult sa ridice ziduri.
Atit de mult, incit zidurile incepura sa se ridice
singure sub privirile lui.
Deveni in scurt timp vestit intre zidarii din oras pentru iuteala cu care lucra. Acest lucru il multumi la
inceput — ii permitea sa cistige mai bine, ceea ce nu era deloc de neglijat, de vreme ce era leafa sa era unica sursa de venit a familiei.
Dar in scurt timp descoperi totul nu era decit o metoda perfida a realitatii de a se sustrage incercarii sale de a o rindui, ca din nou
realitatea isi nesocotea propriile legi supunindu-se dorintei lui inconstiente. incepea prin a aseza primul strat de caramizi, si apoi
viziunea zidului gata inaltat ii coplesea mintea, fara s-o poata opri. in clipa urmatoare, zidul era gata. Nu erau caramizile care se ridicau
cu toate in vazduh, pentru a se aseza apoi unele peste altele, prinse in mortar, intr-o ordine bine determinata. Pur si simplu zidul in
intregul sau aparea de nicaieri, constringind realitatea sa-l accepte. Mormanul de caramizi si mortarul destinate constructiei ramineau
intacte. Iar in visele sale, tot mai rare de acum, nici vorba de ziduri care se inaltau din nimic. Anton incepu sa lucreze in singuratate,
dar in curind fu nevoit sa renunte la mestesugul zidariei, caci nu-si mai putea ascunde mult timp secretul, iar prudenta sa plina de
intelepciune, care il insotea in fiece clipa, ii spunea ca dezvaluirea acestuia ar fi fost mult prea primejdioasa.
Era clar pentru Anton
ca cercetarea atenta a celor ce se intimplasera pina atunci nu mai sufera aminare. Daca la inceput ii paruse ca visele sale se revarsau in
real, acum devenise limpede ca lumina zilei ca, de fapt, realitatea insasi se deforma, supunindu-se trebuintelor si dorintelor lui. Anton ar
fi vrut sa stie cum era posibil asa ceva. Pentru prima data in viata, baiatul dorea sa cunoasca motivul pentru care lucrurile se intimplau
intr-un fel anume, si asta tocmai pentru ca felul in care se intimplau lucrurile sfida ordinea obisnuita a existentei. Si fireste, dorinta
lui se indeplini.
Astfel, la virsta de paisprezece ani, Anton dobindi o intelegere completa a naturii lucrurilor, pe care nici o alta
inteligenta omeneasca n-o avusesese pina atunci si la care probabil nici una nu avea sa mai acceada vreodata. Baiatul intelese ca, asa cum
zidurile pe care le construia erau alcatuite din caramizi, lumea intreaga e alcatuita din particule elementare, fragmente de existenta atit
de inefabile incit, in acelasi timp, ele apartineau si nu apartineau realitatii. intelese ca — prin jocul purei intimplari - mintea sa avea
capacitatea unica, probabil irepetabila in istoria omului, de a cobori adinc in virtejul cuantic, in miezul nesigur al realitatii, si de a-l
supune propriei constiinte. De a face lucrurile sa se intimple. De a face lucrurile sa existe cu adevarat.
Intelegind toate acestea, Anton
invata sa schimbe lumea. De-acum nu mai erau necesare vise, trebuinte sau dorinte — era de-ajuns vointa sa constienta. Cu rabdarea plina de
intelepciune care nu-l parasea niciodata, Anton incepu sa-si autoeduce puterea mintii, slefuindu-si singur, prin straduinte indelungi, harul
cu care se nascuse prin capriciul hazardului.
La inceput facu fluturi. intotdeauna lui Anton il placusera fluturii, iar acum, pretutindeni
pe unde mergea, vazduhul pilpiia in culori minunate, care se iveau de nicaieri, invirtejindu-se in jurul baiatului, umplindu-l de incintare.
Apoi plasmui pasari. Stoluri de zburatoare brazdau cerul de deasupra lui, ordonindu-se incredibil in cercuri rotitoare. Pe cimpul pustiu de
la marginea orasului, inalta peste noapte o padure deasa de mesteceni in mijlocul careia se intindea un lac cu nuferi galbeni. Fireste,
aproape nimeni nu indraznea sa patrunda intr-insa (cei mai multi se temeau ca ar fi lucratura Necuratului), asa ca Anton obisnuia sa-si
petreaca serile de vara pe malul lacului, la lumina lunii, in compania fluturilor si a pasarilor sale, jucindu-se cu Peter Pan, Wendy si
copiii din Tarimul de Nicaieri, ori cu Tom Sawyer si Huckleberry Finn. intr-adevar, Anton invatase sa plasmuiasca fiinte omenesti.
Noptile ii erau de-acum sterpe, fara vise.
Renunta la orice indeletnicire care i-ar fi putut aduce bani. Ar fi fost, de altminteri,
ridicol. Anton putea face orice munca doar clipind din ochi. Ar fi putut cistiga oricit. Ar fi putut transforma in diamante pietrele de pe
caldarim. Ar fi putut fi stapinul lumii. insa Anton era un copil bun si, intelegind acum natura adevarata a realitatii, socotea ca a-si
folosi abilitatile in astfel de scopuri, era ceea ce ar fi numit, daca ar fi avut mintea unui adult, o perversiune. Se multumea sa-si asigure
— prin simpla putere a vointei - siesi si alor sai cele necesare unui trai indestulat, iar acestia (nu fara interventia lui discreta)
ajunsesera sa fie suficient de multumiti de starea de fapt ca sa nu-l intrebe cum facea rost de mincare si haine.
La virsta de saisprezece
ani, Anton decise sa-si paraseasca orasul natal si sa vada Lumea. intr-o seara de toamna tirzie, isi lua ramas bun de la mama sa si de la cei
patru frati si, inainte ca femeia sa apuce a lesina de disperare, le domoli durerea despartirii cu o renta viagera care sa-i scuteasca de
orice griji materiale.
Ar fi putut de-acum sa ajunga oriunde cit ar fi clipit din ochi, dar prefera sa se deplaseze in spatiu pe caile
obisnuite, mergind pe jos, cu trenul ori cu vaporul, strabatind pustiuri si oceane nesfirsite, poposind in metropole sufocate de furnicare de
fiinte omenesti si in colturi neumblate ale lumii, clocotind de o frumusete salbatica. Pretutindeni cauta sa ascunda cit mai bine oamenilor
harul ce-l purta cu el. Hotari ca planeta era minunata asa cum era ea, insa nu se putu abtine sa nu aduca unele imbunatatiri. Pe Everest
ridica un turn de marmura alba, un monument de maiestrie arhitectonica, infipt in stinca muntelui, inalt de citeva mii de metri si inconjurat
de o scara in spirala, la care unii incepura sa se inchine cu evlavie si pe care altii il escaladara ca proba de suprem curaj. Crea, pe una
din insulele razlete, nepopulate, din Pacific, o specie de fluturi uriasi, de marimea unui om, cu un colorit incintator, care la fiecare
batere din aripi raspindeau in jur sunete cristaline si miresme imbatatoare, si care il purtara in zbor, neobositi, pina deasupra norilor.
Brazda cu riuri desertul Australiei si Sahara si domoli taifunurile care devastau vestul Asiei. Astupa gaurile din stratul de ozon. Inventa
un leac impotriva turbarii. ingropa zacaminte de petrol in mai toate tarile lumii si stabiliza economia mondiala; curind majoritatea
razboaielor incetara. Calatori in trecut si astfel darui lumii manuscrisele distruse din Biblioteca de la Alexandria si citeva dintre
capodoperele pierdute ale lui Michelangelo.
Apoi, Anton isi dori sa poata vizita alte lumi, in afara celei in care se nascuse.
Parasindu-si vremelnic trupul perisabil, calatori cu iuteala gindului la distante in timp si spatiu atit de uriase incit el insusi de-abia si
le putea imagina. Vazu stele nascindu-se din nori de gaz, si vazu stele murind — explodind in straluciri trecatoare si prabusindu-se apoi in
ele insele. Plonja in bezna gaurilor negre si se smulse apoi din gigantica lor strinsoare. Gasi in intunericul din miezul lor fiinte care
traiau visindu-si propria moarte si care refuzau orice comunicare. Vizita civilizatii infloritoare si lumi decadente. Fauri el insusi, in
pustietatile Cosmosului, stele si planete, si plasmui felurite creaturi care sa le populeze. Undeva, la marginea incerta a Universului,
intilni fapturi evanescente, lipsite de inteligenta care, asemenea lui, puteau modela spuma cuantica a realitatii, si contempla minunile
efemere carora acestea le dadeau nastere fara sa stie.
implinise aproape optsprezece ani cind, ostenit, simtindu-se de parca ar fi trait
milenii, se hotari sa se opreasca din peregrinarile sale si sa chibzuiasca, cu temeinicia plina de intelepciune care il insotea din clipa de
clipa, asupra situatiei in care se gasea.
Astfel, Anton isi dadu seama ca de-acum putea face absolut orice. Coborind in abisurile
materiei, mintea lui era in stare sa transforme dupa plac ceea ce ar putea fi in ceea ce este. Nici un fragment al realului nu putea rezista
vointei sale. intelegerea acestui fapt il tulbura peste masura pe Anton. Asadar realitatea nu era nici pe departe asa cum isi inchipuise el.
Nu era deloc ceva statornic, sigur, implacabil. Nu avea nici un fel de legi imuabile in stare sa reziste constiintei. in lipsa oricarei
constringeri , ceea ce devenea realitate era starea cea mai stabila a lucrurilor, configuratia particulelor elementare cu probabilitatea
maxima de existenta, insa orice, absolut orice, se putea intimpla, cu conditia ca o minte- o minte speciala, cum era a lui - s-o doreasca.
Nimic nu era fix, nimic nu era de neclintit in lume. Nu exista nici o ordine de neocolit, nici un reper de nestramutat. Pentru el,
realitatea in care traia era un tarim al libertatii absolute.
Aidoma unui vis.
Era o seara de primavara tirzie, cind, pentru prima
data dupa mult timp, Anton isi aminti lucruri indepartate, ce salasluiau in adincurile memoriei sale, lucruri pe care le credea uitate. isi
aminti visele copilariei lui triste, cele in care se simtea atit de fericit, dar in care se temea atit de mult ca va ramine captiv pentru
totdeauna. isi aminti spaima furisindu-i-se insidioasa in cele mai minunate reverii si usurarea cu care, trezindu-se din somn, vedea lumina
cruda a diminetii strecurindu-i-se printre genele intredeschise. isi aminti sentimentul confortabil, care ii lipsea atit de mult de la o
vreme, ca realitatea — asa cum o credea pe-atunci : ostila, nemiloasa, dar ferma, neindoielnica — il primise din nou in mijlocul ei.
Infinita sa putere facea ca, pentru el, de-acum sa nu mai existe o realitate unica, adevarata, stabila, ci un sir nesfirsit de realitati
false, incerte, din care si-o putea alege pe oricare si pe care le putea schimba intre ele dupa bunul sau plac. Nesiguranta si teama il
cuprinsera din nou, aceleasi ca in vremurile de odinioara; fu nevoit sa lupte din rasputeri ca sa reuseasca sa le domoleasca intrucitva. Nu
visa, desigur, dar era ca si cum ar fi visat un vis din care nu se putea trezi. Toate incercarile sale de a ordona si simplifica lumea ”
reala ”, de a se opune cursului inexorabil al entropiei, faurind lucruri noi si rinduindu-le pe cele deja existente, erau asadar zadarnice,
fara nici un sens, caci pentru cineva atotputernic asa cum era el, realitatea se dovedea a fi alcatuita din nimic mai mult decit substanta
parelnica a iluziei, din plamada fragila si inconsistenta a viselor. Era stapinul absolut al unui regat impalpabil, paznicul propriei sale
temnite, dumnezeul unei lumi marunte.
Fireste, ar fi putut, prin efortul indreptat asupra siesi al propriei sale vointe, sa se lipseasca
de puterea cu care destinul — jocul crud al intimplarii - il impovarase. Ar fi putut, prin efortul indreptat asupra siesi al propriei sale
minti, sa uite chiar ca asemenea putere ar fi existat. Dar ar fi fost doar amagiri, cu nimic mai bune decit cea in mrejele careia era deja
prins. Nimic nu s-ar fi schimbat cu adevarat.
Putea in schimb sa incerce altceva. Era necesara o stradanie uriasa, o infinita incordare a
spiritului, insa — o stia - era singura solutie: datorita puterii nelimitate care, prin hazard, ii fusese sortita, existenta isi pierduse
pentru el orice noima, orice insemnatate. Nu mai putea continua asa. In acea seara de primavara tirzie, Anton se decise sa renunte pentru
totdeauna la lumea fabuloasa si derizorie in care traia. Nu sa moara, nu sa se mistuie in negura vazduhului, ci sa se sustraga definitiv
realitatii inselatoare si neinsemnate al carei prizonier era, sa dispara ca si cum n-ar fi existat niciodata. Sa rupa gratiile inchisorii
sale. Sa sfisie valul. Sa destrame visul.
Nu putea sti unde avea sa ajunga — nici macar daca avea sa ajunga undeva — insa nadajduia din
tot sufletul sa fie un loc simplu, sigur si ocrotitor, asa cum isi dorise intotdeauna...
