"In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamina/ Un batrin si o batrina/ Doua jucarii stricate/ Merg tinindu-se de mina..."
Ca e ger de crapa pietrele, ca sint peste 35 de grade Celsius, ca e polei, vint puternic sau ploua torential, nu conteaza. De te indrepti dimineata catre serviciu sau seara catre casa, in tramvaiele brailene nu ai unde sa arunci un ac. Te uiti de jur imprejur, pe scaune sau agatati de bare, zeci de batrini indeplinesc parca un ritual sacru. Discuta aprins, pun tara la cale, sanctioneaza greselile politicienilor, isi pling batrinetile, insira povesti triste, se lauda cu reusitele nepotilor, retraiesc amintiri din razboi sau de cind erau slugi la conacele boieresti. Romane intregi poti scrie numai din frinturile de viata pe care le auzi zi de zi in tramvai. Si, totusi, nu poti sa nu te intrebi: "Oare unde merg? Unde isi tiriie ei zi de zi oasele strimbate de reumatism si bastoanele innegrite de vreme?" Nu ma intelegeti gresit, nu comentez nici ca au "liber" pe tramvai, nici ca ocupa "abuziv" un loc pe care, dupa 10 ore de munca, poate s-ar fi cuvenit sa se aseze un slujbas. Nu, nu fac asta. Vreau doar sa-i inteleg. Vreau sa inteleg de ce nici macar atunci cind vremea e capricioasa si medicii ii avertizeaza sa fie precauti, ei tot nu ramin in case, unde sint in siguranta, si se aventureaza in calatorii ce le-ar putea pune viata in pericol. Ei, bine, ieri, un batrin mi-a raspuns la toate aceste intrebari. De vreo doua - trei ori pe luna, au intr-adevar treaba. Ba la Casa de Pensii, ba sa plateasca una sau alta din facturi, ba la medic, ba pe la farmacii. Dar de cele mai multe ori, tramvaiul ii duce catre nicaieri. Nu asculta sfaturile si ies pe strada, indiferent de vreme, pentru ca la virsta lor nu mai au ce proteja. Traiul lor nu mai poate fi numit viata. Au trait cindva si stiu ce inseamna. Acum sint doar bieti calatori pe un drum al resemnarii. Plimbarea cu tramvaiul, discutiile cu ceilalti batrini, aflati in aceeasi situatie, sint singurele placeri pe care si le permit. E singura modalitate prin care pot fugi de singuratate. Pentru ca, spunea batrinul, la virsta lor, singuratatea ucide mai mult decit lipsa medicamentelor. Singuratatea e mai greu de indurat decit foamea, frigul, chiar decit batrinetea insasi.
Ajuns la destinatie, s-a ridicat cu greu de pe scaun, si-a infipt cu putere bastonul in podea, si a coborit. Se tira cu greu printre stropii mari, de parca ar fi carat cu el toti anii si toate problemele de-o viata. Batrinul acesta, ramas orfan in urma primului razboi, ostas in cel de-al doilea, a avut o viata plina. A venit la oras dupa ce comunistii i-au furat toata agoniseala, a lucrat la Canal (Dunare - Marea Neagra), dar si la Casa Poporului. A indurat multe, dar a supravietuit pentru ca 40 de ani, zi de zi, noapte de noapte, a asteptat americanii. Acum isi mai asteapta doar sfirsitul, considera ca a mincat destul o pensie amara. De fapt, sa achite contributia la CAR era obiectivul lui din acea zi. Trebuia, insa, la ora 9.00, sa se intilneasca "in colt" cu o verisoara pe care sa o ajute sa ia si ea un imprumut. Batrina il astepta deja. Au schimbat doua vorbe dupa care au plecat incet, incet prin ploaie. Am privit mult timp in urma lor, gindindu-ma la cele doua jucarii stricate din versurile lui Minulescu.
Ca e ger de crapa pietrele, ca sint peste 35 de grade Celsius, ca e polei, vint puternic sau ploua torential, nu conteaza. De te indrepti dimineata catre serviciu sau seara catre casa, in tramvaiele brailene nu ai unde sa arunci un ac. Te uiti de jur imprejur, pe scaune sau agatati de bare, zeci de batrini indeplinesc parca un ritual sacru. Discuta aprins, pun tara la cale, sanctioneaza greselile politicienilor, isi pling batrinetile, insira povesti triste, se lauda cu reusitele nepotilor, retraiesc amintiri din razboi sau de cind erau slugi la conacele boieresti. Romane intregi poti scrie numai din frinturile de viata pe care le auzi zi de zi in tramvai. Si, totusi, nu poti sa nu te intrebi: "Oare unde merg? Unde isi tiriie ei zi de zi oasele strimbate de reumatism si bastoanele innegrite de vreme?" Nu ma intelegeti gresit, nu comentez nici ca au "liber" pe tramvai, nici ca ocupa "abuziv" un loc pe care, dupa 10 ore de munca, poate s-ar fi cuvenit sa se aseze un slujbas. Nu, nu fac asta. Vreau doar sa-i inteleg. Vreau sa inteleg de ce nici macar atunci cind vremea e capricioasa si medicii ii avertizeaza sa fie precauti, ei tot nu ramin in case, unde sint in siguranta, si se aventureaza in calatorii ce le-ar putea pune viata in pericol. Ei, bine, ieri, un batrin mi-a raspuns la toate aceste intrebari. De vreo doua - trei ori pe luna, au intr-adevar treaba. Ba la Casa de Pensii, ba sa plateasca una sau alta din facturi, ba la medic, ba pe la farmacii. Dar de cele mai multe ori, tramvaiul ii duce catre nicaieri. Nu asculta sfaturile si ies pe strada, indiferent de vreme, pentru ca la virsta lor nu mai au ce proteja. Traiul lor nu mai poate fi numit viata. Au trait cindva si stiu ce inseamna. Acum sint doar bieti calatori pe un drum al resemnarii. Plimbarea cu tramvaiul, discutiile cu ceilalti batrini, aflati in aceeasi situatie, sint singurele placeri pe care si le permit. E singura modalitate prin care pot fugi de singuratate. Pentru ca, spunea batrinul, la virsta lor, singuratatea ucide mai mult decit lipsa medicamentelor. Singuratatea e mai greu de indurat decit foamea, frigul, chiar decit batrinetea insasi.
Ajuns la destinatie, s-a ridicat cu greu de pe scaun, si-a infipt cu putere bastonul in podea, si a coborit. Se tira cu greu printre stropii mari, de parca ar fi carat cu el toti anii si toate problemele de-o viata. Batrinul acesta, ramas orfan in urma primului razboi, ostas in cel de-al doilea, a avut o viata plina. A venit la oras dupa ce comunistii i-au furat toata agoniseala, a lucrat la Canal (Dunare - Marea Neagra), dar si la Casa Poporului. A indurat multe, dar a supravietuit pentru ca 40 de ani, zi de zi, noapte de noapte, a asteptat americanii. Acum isi mai asteapta doar sfirsitul, considera ca a mincat destul o pensie amara. De fapt, sa achite contributia la CAR era obiectivul lui din acea zi. Trebuia, insa, la ora 9.00, sa se intilneasca "in colt" cu o verisoara pe care sa o ajute sa ia si ea un imprumut. Batrina il astepta deja. Au schimbat doua vorbe dupa care au plecat incet, incet prin ploaie. Am privit mult timp in urma lor, gindindu-ma la cele doua jucarii stricate din versurile lui Minulescu.
