Din cele peste o sută de dosare care formează arhiva Carandino, autoarea a cercetat doar o zecime. Restul rămâne o enigmă culturală care, probabil, va oferi cândva surprize.
Ne aflăm într-o etapă specială. Patima cunoaşterii nu se mai exercită asupra operei ci mai ales asupra celui ce a scris opera. Condiţia omului sub teroarea istoriei recente interesează mai mult decât opera literară. Un principiu etic stăruie mai adânc decât cel estetic. Oricum, în cazul lui N. Carandino, ca şi în cazul lui P. Istrati, dar şi a altor scriitori cu ascendenţă meridională, viaţa are un spectaculos al ei, numai al ei, este ea însăşi, în eşecul ei tragic, o operă de artă în sine, indiferent de opera scrisă N. Carandino, spirit agoral şi rebel, adesea uşor bufonard, polemist cordial din stirpea rară a lui Caragiale a avut o existenţă care ar putea fi subiectul unui mare roman.
Deocamdată biografia lui N. Carandino pare mai spectaculoasă decât opera. Deşi nicio biografie de scriitor nu se justifică decât prin operă, totuşi biografia lui N. Carandino este spectaculoasă în sine. Ceea ce Maria Cogălniceanu a decupat din dosarele C.N.S.A.S justifică această afirmaţie. În fond, biografia lui N. Carandino este exemplară pentru intelectualul român interbelic, format în spiritul anilor 30 ai secolului trecut şi care, după anii 50 nu a aderat, nu a colaborat cu regimul comunist. Ceea ce este consemnat în această carte despre N. Carandino formează un scenariu repetat, la scară diferită, cu toate personalităţile literare româneşti din perioada totalitară. Zecile de dosare care compun arhiva fiecărui mare scriitor român formează un minereu activ, dinamitard, care va nelinişti multă vreme spiritul românesc.
Putem identifica o adevărată generaţie de "deomişti", de scriitori care au trăit ca într-un purgatoriu având domiciliul obligatoriu în Siberia României, în Bărăgan. În sate de lut au trăit o vreme A. Marino, N. Balotă, Al. Ivasiuc şi mulţi alţii. Printre ei, este şi N. Carandino.
Există un soi de exemplaritate a acestor biografii. În literatura română contemporană este deja conturată această generaţie retezată la începutul anilor 50 şi lăstărită târziu, foarte târziu, după 1964, după experienţa puşcăriei şi a domiciliului obligatoriu, când scriitorii au avut iarăşi drept de semnătură. Într-un climat de o anumită libertate ei au înnodat destinele, au creat, au publicat cam tot ce au scris, fără o spectaculoasă literatură de sertar. Dar ceea ce puţini ştiau atunci şi de-abia se spune acum este faptul că în permanenţă au fost sub supraveghere. Mereu cineva din preajmă le măsura sau răstălmacea cuvintele. Mereu cineva binevoitor, adesea înşurubat până în intimitate, făcea ca viaţa să nu aibă nici un secret. Doar creaţia rămânea cu marea ei taină care, de cele mai multe ori, scăpa cerberilor. Biografia lui N. Carandino arată că efigia libertăţii avea adesea un revers aproape hidos.
Cartea Mariei Cogălniceanu ridică pentru prima dată vălul de pe o perioadă neluată îndeajuns în seamă, oferind o perspectivă nouă asupra biografiei unui scriitor român în anii totalitari. Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Petru Dumitriu, Constantin Noica, N. Steinhardt, Marin Preda au beneficiat până acum de astfel de perspective biografice. Acum, prin cartea Mariei Cogălniceanu, e rândul lui N. Carandino.
"Norocul" - punem ghilimele pentru a sublinia ironia sorţii - este dat de faptul că biografiile unor personalităţi literare accentuate, cu rădăcini şi opţiuni politice fixate şi exprimate în perioada interbelică sunt imposibil de reconstituit atât în litera cât şi în spiritul lor fără cercetarea acestui munte de documente păstrate în arhivele C.N.S.A.S.
Ceea ce a fost considerat un simbol al răului devine, în timp, o arhivă de o valoare greu de estimat şi de ignorat. Ea oferă o perspectivă nouă, cu resurse nebănuite pentru a putea explica opera unui scriitor.
A fi sau a nu fi în arhivă este o întrebare cu tâlc hamletian uşor de divulgat: dacă nu eşti acolo este semn că nu i-ai interesat, deci nu exişti în cultura epocii.
Totul pare a fi păstrat, de la manuscrise rare, care pot oferi surprize, la delaţiuni puturoase, făcute de "prieteni", de vecini, chiar şi de menajeră...
Libertatea lui N. Carandino era zilnic conspectată de alţii. Totul este semnat şi păstrat de un scrib schimonosit, multiplicat sub măşti, omniprezent: la Brăila, în scara blocului unde locuia, la Capşa, la Casa Scriitorilor.
Mereu s-au găsit "binevoitori" care să-l observe, să ciulească urechea, să tragă cu ochiul, să privească peste umăr, dispuşi, într-o voioşie tâmpă să vorbească despre ceea ce nu înţeleg. Aparţinând prin vocaţie elitei unui partid politic anticomunist, "regimul" l-a considerat întotdeauna un duşman atât de periculos încât nu l-a slăbit din observaţie niciodată. Dacă ar fi să identificăm liniile de forţă ale unui portret interior se cuvine să remarcăm un element dominant: N. Carandino a avut în partea a doua a vieţii sale sentimentul captivităţii supravegheate. Cei opt ani de închisoare, cei câţiva ani de domiciliu obligatoriu la Bumbăcari, Însurăţei, stagiul de profesor la şcoala populară de artă din Brăila sau la Teatrul de păpuşi i-au marcat firea. De aici, ca formă de protecţie, gesturile de mare histrion de pe scara vieţii. A trăit mereu ca şi cum "ei" nu ar exista. Numai aşa viaţa i s-a părut suportabilă. N. Carandino a avut puterea şi vocaţia libertăţii sale. A fi liber în vremuri opresive este o putere care nu e la îndemâna oricui. Trebuie să vii de demult şi de departe ca să ai deja asumată această formă de existenţă.
N. Carandino, ca şi alte personalităţi literare sau politice ieşite din rândul comunităţii grecilor brăileni, a avut nu doar vocaţia libertăţii cât mai ales voluptatea acestei vocaţii. Se manifestase în anii 30 ca un foarte bun ziarist. De fapt, toţi brăilenii, firi sudice, pasionale, au vocaţie de ziarişti, unii, justiţiari, alţii, pitoreşti, câţiva, rămaşi în zonele politice ale presei.
Scriitorii brăileni au cu toţii acest reflex tainic, de neegalat, al libertăţii. Poate câmpia, poate Dunărea, poate neamurile de oameni de aici! Cu exactitate nu se poate şti. Dar acest reflex este o realitate. Panait Istrati îl avea împins până la expresia lui haiducească. Îl avea, tainic ascuns, ca un complex nedepăşit, M. Sebastian. Glazura subţire de la nivelul limbajului, ieşită din împerecherile inedite de cuvinte - în cazul lui Fănuş Neagu - tot de la acest reflex se trage. Îl avea, neîndoielnic, cu asupra de măsură, N. Carandino.
Dar N. Carandino vine în ziaristică din stirpea rară a ziaristiului de tip eminescian, măcar pentru puterea de a vedea în clipa prezentă semnele nemişcătoare, încremenite ale timpului. Ceea ce dă amplitudine destinului lui N. Carandino este puterea şi răbdarea de a trăi o idee.
În 1938 a publicat prima carte, o biografie uşor romanţată despre "Viaţa de glorie şi de pasiune a marii cântăreţe Darclée". După război este o vreme directorul Teatrului Naţional din Bucureşti.
Apoi, pentru 25 de ani firul se rupe (arestări, puşcărie, domiciliu obligatoriu...). Va reveni pe scena publică la 66 de ani şi va începe o nouă constucţie a operei dar altfel decât o începuse. Ceea ce este fundamental în opera literară a lui N. Carandino este ceea ce a scris în sfertul de veac de după 1971, când are puterea de a realiza al doilea debut, până în 1996, când se stinge. Acum publicistica politică nu-l mai interesează. Scrie doar cronici dramatice, eseuri despre teatru, memorii, face traduceri din tragicii greci. Retras din vâltoarea dezbaterii politice, cultivă ipostaza contemplativă a vieţii.
Chiar dacă N. Carandino, am mai spus deja, nu este autorul unei mari opere, el rămâne un "caz" în ceea ce priveşte destinul omului sub vremi. A opera contrafactual şi a emite supoziţii despre ceea ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost smuls creaţiei înseamnă a duce analiza în zona imaginarului. Ca Ulise, strămoşul său mitic din care derivă şi căruia îi trage destinul la edec, N. Carandino s-a legat de catargul vieţii, surd şi orb la tentaţii, şi nu a cedat ispitelor. De accea, în ordine morală, el este un ins exemplar. A suportat nu doar senin ci şi stoic canonul existenţei.
Vreme de un sfert de veac N. Carandino a fost unul din cei mai fini analişti ai fenomenului teatrul românesc. Retras din vâltoarea vieţii politice se regăseşte pe sine în teatru. N. Carandino a urmărit spectacolul teatral ca şi cum scena ar fi fost centrul lumii. şi nu greşea prea mult. Ca parabolă, ea rezumă lumea în expresia ei esenţială. Vocaţia histrionică evidentă este exprimată mai ales în spaţiul mic al cafenelei, între cei câţiva prietenei. Cei care l-au cunoscut bine îl evocă în ipostaze polemice care amintesc de verva marelui Caragiale.
Maria Cogălniceanu a demonstrat că N. Carandino poate fi subiectul unei pasiuni intelectuale şi al unei teme de cercetare. Ea are revelaţia unui subiect ignorat pe care-l scoate din uitare, îl aduce în prim plan şi îl transformă în caz exemplar. Este un mod nou, încă neconceptualizat, de a face la noi istorie literară, de a scoate din arhivele până mai ieri secrete, subiecte aparent de nişă. De aici derivă şi stilul în care autoarea îşi concepe eseul: stil aprins, participativ, din interior, complice, fără acea distanţare analitică rece, care asigură accesul la întreg. Maria Cogălniceanu face parte din seria celor puţini care în literatura română de azi fac acest pas spre un nou tip de cercetare.
Cartea "Labirinturi" este şi un exerciţiu uşor paradoxal, o reconstituire a biografiei unei personalităţi literare româneşti din perspectiva C.N.S.A.S. În acele dosare prăfuite este captat zbuciumul unei existenţe reflectat în conştiinţa buclucaşă ca oglinda rău turnată a unor contemporani. De regulă rescrierea biografiilor se face prin analiza confesiunilor celor care depun mărturie din iubire pentru figura emblematică a unei personalităţi. Aici e altceva. "Ceilalţi" se hrănesc cu bănuială, cu neîncredere sau cu dispreţ. Sartrianul "infernul sunt ceilalţi" se justifică pe deplin.
