Corectitudinea sociala

Am citit saptamina trecuta un comentariu la o cronica literara. Comentariul, o clara imputare adusa autorului cronicii, suna, in esenta, cam asa: de ce abominabilul autor a folosit termeni livresti, adica din carti, ca sa vorbeasca despre o carte? Toata treaba asta urita a facut-o ca sa jigneasca, sa umileasca, nu-i asa? Cumva, el, autorul comentariului, care stie prea bine ce-i aia cultura, ar trebui sa umble cu Dex-ul in buzunar? Nu, este evident, toata treaba era cusuta cu ata alba, nu-i normal sa vorbesti despre o carte de poezie utilizind cuvinte ca "manierism" sau "epopee", de pilda. Cultura, in opinia deprimatului comentator, e o chestie asa, luminoasa, idilica, accesibila oricui, e ca o aspirina; intinzi mina, o apuci, o pui pe limba, o inghiti, apoi, cam dupa o jumatate de ora, incepi sa te simti bine, devii cult si sanatos. Dar comentariul nu se opreste doar la o parere personala, la care, evident, comentatorul avea tot dreptul in calitate de cetatean al unei tari democratice, ci merge mai departe, instigind subversiv toata potentiala masa de oameni ce ar fi trebui sa se simta musai jignita, chiar daca prezumtiva masa sufera de o acuta durere in cot fata de literatura si arta. Mesajul devine un apel gingav si insidios la solidaritatea oamenilor impotriva terminologiilor. E in regula ca un matematician sa spuna ca unu plus unu fac doi, pentru ca o stim cu totii, dar sa nu-si bata joc de matematica si sa inceapa sa arunce in stinga si-n dreapta cu formule de trigonometrie sau de algebra superioara sau, mai rau, sa-l puna dracu' sa explice ca matematica este stiinta ce studiaza modelele de structura, ca se supara forul democratic si-l trece la index, in capitolul incorectitudine sociala. Corectitudinea sociala, beleaua asta care a picat pe capul oamenilor carora chiar le functioneaza creierul, este sora buna cu o alta belea, corectitudinea politica, magnificul bisturiu cu care se incizeaza orice forma de inteligenta. Dreptul egal la vot ne face, fara drept de apel, pe toti egali in orice privinta, toti sintem in aceeasi masura de inteligenti, de culti, de pregatiti profesional, de morali, de geniali sau, dimpotriva, de babalai, de prostanaci, de smecheri. Cu alte cuvinte, daca te afli pe Bulevardul Independentei si o haita de adepti ai corectitudinii sociale vin si-ti spun ca tocmai mergi pe Bulevardul Cuza, sa nu faci greseala sa-i contrazici, ca ti-o iei scurt, direct in bot. In acest caz, lasi capul in jos, ca vrei sa mai traiesti o vreme, poate da Dumnezeu si te mintuiesti. Lasatul asta de cap in jos inseamna ca da, asa este, mergi pe Bulevardul Cuza, chiar daca te afli pe Bulevardul Independentei. E un mod de a le explica celor majoritari ca esti corect social... democratia, nu?
Nu o data mi s-a intimplat ca, aflindu-ma in mijlocul unor "intelectuali" cu pretentii si afirmind nu cine stie ce adevar pretios, ci pur si simplu o realitate implacabila, de genul truismelor de mina larga - "marea e adinca", "soarele straluceste", "cad picaturile de ploaie" - sa fiu pe data contrazis de vreun preopinent agitat. Dar nimic special pina aici. Se intimpla des sa te izbesti de Gica Contra, de isteria lui adversativa, angajata, responsabila. Problema apare atunci cind, neputind renunta la constatarea ca, totusi, soarele straluceste, marea e adinca si picaturile de ploaie cad, faci apel la argumente, incercind disperat sa arunci in stupida confruntare "termeni livresti", emisi de autoritati incontestabile... si nici nu stii ca tocmai ai dat-o in bara! Forul democratic se trezeste din somnul lui greoi, pachidermic, jignit de afirmarea unor treburi din astea lipsite de onoare, pe care ei nu le cunosc - si daca nu le stiu inseamna ca nu exista - si-o pun rapid de-un proces de lapidare, in care eroul principal esti chiar tu. "Ce, ma, te dai mare? Da, soarele nu straluceste, e parerea lui Gica. Ce, el nu are dreptul la parere?" Cam in felul asta te trezesti barbierit, excomunicat, repudiat, dupa care forul democratic plonjeaza iar in somnul lui abisal, iar Gica Contra iti rinjeste in fata.
Altfel spus, daca un lung sir de teoreticieni ai literaturii nu au reusit sa dea o definitie mai acatarii literaturii, pentru tot omul simplu, majoritar si cu drept de exprimare sociala, sa ne insusim predica celui suparat ca in comentariile despre carti se folosesc termeni din carti si sa incercam sa emitem judecati care sa poata fi cuprinse, in spiritul marii culturi, in propozitii revelatoare, cum ar fi: Ana are mere.
Si sa fie primita si aceasta: prostul este individul care este convins ca lumea lui este intreaga Lume. Si o spune raspicat, mai ales dupa ce-si incarca intr-un camion salariul pe-o juma' de luna.