Copiii-monedă. Copii care atât reprezintă pentru părinţii lor: un fişic de monede cu care să-şi cumpere băutura, ţigările şi, eventual, mâncarea. Cerşesc, sunt murdari, scormonesc prin gunoaie, apoi lasă totul împrăştiat. Sunt violenţi, sălbăticiţi. La şcoală, în cazul în care ajung acolo, profesorii se chinuie să-i educe şi să le aline suferinţa, însă doar pe câţiva reuşesc să-i salveze, pentru că ceea ce se construieşte ziua dispare noaptea. Totul pare zadarnic, fiindcă părinţii acestor copii nu numai că nu-i ajută, ci dărâmă tot ceea ce construieşte şcoala. De cele mai multe ori nici nu-i lasă la ore, nu-i îmbracă, nu-i hrănesc. Iar în aceste condiţii, cei mai mulţi ajung marginalizaţii societăţii. Crescând alături de oameni violenţi, leneşi şi cerşetori, copiii învaţă să fie la fel. Ne spunem că problemele lor nu ne privesc, însă societatea le este datoare. Nu ei şi-au ales părinţii. Nu a fost dorinţa lor să aibă părinţi oligofreni, alcoolici, violenţi. S-a întâmplat. Au venit pe lume, iar noi acum suntem datori să-i ocrotim, nu să ne purtăm la fel ca părinţii care-i condamnă la ignoranţă.
Există o lege care, oficial, îi ocroteşte. În realitate, însă, ea este ambiguă şi în multe cazuri mai mult îi afundă în "mizerie". Şi asta pentru că, în ciuda "iadului" de acasă, legea aceasta spune că interesul SUPERIOR al copilului este rămânerea în familie. În familia naturală.
În ediţiile trecute v-am prezentat o serie de cazuri punctuale, ale unor copii "condamnaţi" de propriii părinţi la mizerie, suferinţă, analfabetism, ba chiar moarte. Astăzi vă prezentăm poziţiile celor care ar trebui să-i ocrotească dar, din diferite motive, nu o fac. Şi tot astăzi vă vom prezenta poziţiile unor oameni, profesori sau psihologi care, în limita posibilităţilor, încearcă să lupte cu sistemul şi să ofere acestor copii, victime ale unei legi ignorante, o şansă.
"Tot ce construim dispare acasă"
În municipiul Brăila, una dintre şcolile care se confruntă des cu asemenea situaţii critice este Şcoala "Kazantzakis", unde învaţă 400 de copii, toţi cu probleme sociale. De fapt, două din cazurile zguduitoare prezentate în ediţiile trecute sunt ale unor copii din această şcoală. Conform precizărilor conducerii, în unitate, cei mai mulţi elevi provin din familii de ţigani, marginalizate, pentru că părinţii nu au studii, nu au slujbe, trăiesc la limita supravieţuirii, din alocaţiile copiilor, din ajutorul social şi din tot felul de expediente legale sau mai puţin legale. Prostituţia, hoţia, violenţa sunt lucruri obişnuite în aceste familii, iar copiii, taraţi, vin la şcoală cu burţile goale, în aşteptarea cornului şi laptelui. Prof. Emelina Moraru face de trei ani şi imposibilul pentru a aduce şi a ţine la şcoală aceşti copii. Cei mai mulţi vin bătuţi, iar intelectul lor are de suferit din această cauză. Anul trecut a făcut chiar şi un curs parental, în care adulţii să înveţe să nu-şi mai bată copiii, însă nu e convinsă că a reuşit total să transmită mesajul. "Am făcut proiecte ca să-i ajutăm. Avem un program prin care oferim lunar burse de 200 de lei, dacă vin copiii la şcoală. Cei mai mulţi dintre ei, dacă au bani trec iarna şi vin la şcoală. Îi ajutăm cu ghiozdane, cu rechizite, îi învăţăm că educaţia este importantă, dar tot ce construim dispare acasă şi a doua zi trebuie să o luăm de la capăt. Este frustrant şi, sincer, am obosit. Ne luptăm cu morile de vânt. Noi încercăm să-i ţinem la şcoală. Tutorii lor nu ştiu decât de teama tăierii burselor", ne-a spus prof. Emelina Moraru, directorul Şcolii "Kazantzakis". Din cei 400 de copii, numai 30% din fiecare generaţie reuşeşte să meargă la liceu, iar din aceştia jumătate dacă termină. De cele mai multe ori fetele renunţă la şcoală pentru că se mărită. Băieţii lipsesc o perioadă apoi apar bătuţi şi iar dispar. Este greu în aceste condiţii să te mai gândeşti, ca profesor, doar la promovabilitatea la examene.
Şi directorul şcolii din Lacu Dulce, prof. Cici Bolovan, vede cum comportamentul părinţilor demolează tot ce construiesc profesorii. "Copiii mari sunt folosiţi ca bone pentru cei mici şi aşa nu merg nici unii la grădiniţă, nici ceilalţi la şcoală. Alţii nu au nici cu ce se îmbrăca. Vin la şcoală, pe frig, cu şlapi şi ciorapi flauşaţi. Celor necăjiţi le dăm haine, îi ajutăm, dar trăiesc în condiţii mizere, poartă hainele până se murdăresc şi se rup, apoi le aruncă. Sunt familii cu mai mulţi copii care au o singură pereche de încălţăminte şi un singur ghiozdan şi vin cu ele la şcoală pe rând", povesteşte prof. Cici Bolovan, directorul Şcolii "Anton Pann". Aici 15% dintre copii rămân cu opt clase, părinţii nu-i lasă mai departe. Ceilalţi fac apoi numai zece clase. Doar 30% reuşesc să termine liceul, iar cine merge la facultate chiar are mare noroc de părinţi deschişi la minte.
DGASPC: Un copil trebuie să crească alături de familie, indiferent cum este aceasta
Pentru a încerca să spargem acest cerc vicios, am solicitat părerea principalei instituţii care se ocupă de respectarea drepturilor copiilor, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC). Reprezentanţii instuţiei spun însă că, din punctul lor de vedere, cel mai important este ca un copil să crească alături de familie, indiferent cum este aceasta. Pentru ei nu contează că tocmai părinţii sunt cei care încalcă drepturile copilului şi nu-l lasă la şcoală, nu-i creează un mediu care să-i permită dezvoltarea fizică şi psihică aşa cum trebuie. Din punctul lor de vedere, copiii care cresc alături de părinţi, chiar dacă părinţii nu muncesc şi trăiesc din alocaţiile lor sau din furt şi cerşetorie, chiar dacă nu asigură copiilor condiţiile cerute de lege, sunt apreciaţi drept părinţi buni. Deci, nu se poate vorbi în aceste cazuri nici de abuz, nici de neglijare, nici de exploatare. Important este "să nu se afecteze psihicul copilului smulgându-l de lângă părinţi". La simpla întrebare de a preciza care sunt limitele de la care ei consideră că un copil este neglijat, exploatat, abuzat, reprezentanţii DGASPC au refuzat să dea un răspuns tranşant.
Drepturi doar pe hârtie pentru mulţi copii
Legea protecţiei copilului, 272/2004, spune că statul garantează copilului condiţii de dezvoltare fizică şi psihică normale, astfel încât copilul să devină un cetăţean integrat în societate. Dar nicăieri nu se precizează clar care sunt aceste condiţii, când se poate considera un copil neglijat, abuzat, exploatat. Textul actului normativ precizează că prin abuz asupra copilului se înţelege orice acţiune voluntară a unei persoane care se află într-o relaţie de răspundere, încredere sau de autoritate faţă de copil, prin care este periclitată viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului. (Art.89, alin.1 din Legea 272/2004). Prin neglijarea copilului se înţelege omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilităţi, fapt care pune în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului. (Art.89, alin.2 din Legea 272/2004). Aceste texte generale, coroborate cu atitudinea indiferentă a autorităţilor, permit ca unii copii să fie ţinuţi murdari, trimişi să caute în gunoaie sau la cerşit, să fie discriminaţi şi lipsiţi de şanse în viaţă.
Din punctul de vedere al medicilor sau psihologilor se poate vorbi de neglijare atunci când părintele nu asigură sănătatea şi starea generală de bine a copilului, adică un adăpost adecvat, şcolarizare, îmbrăcăminte, îngrijiri medicale sau protecţie împotriva riscurilor. Abuzul psihologic se produce atunci când prin acţiuni sau prin lipsa unor acţiuni se transmite copilului mesajul că este lipsit de valoare, slab, sau că este valoros doar fiindcă îndeplineşte nevoile altcuiva. Violenţa domestică la care un copil este martor este de asemenea considerată o formă de abuz psihologic, iar bătăile încasate zilnic sunt forme de abuz fizic. Art. 22 din Legea protecţiei copilului mai precizează la alin (4): "Copiii nu pot fi folosiţi sau expuşi de către părinţi, în scopul de a obţine avantaje personale sau de a influenţa deciziile autorităţilor publice". Cum se numeşte oare fapta părinţilor care trăiesc din alocaţiile primite de copiii lor, care preferă să se vaite că nu au bani, să fure sau să cerşească şi să-i înveţe şi pe cei mici la fel!?
Părinţi întreţinuţi de stat ca să-şi crească copiii
Adevărul nerostit oficial este că situaţia s-a agravat în ultima vreme şi din cauza faptului că statul nu are bani să ocrotească aceşti copii. Serviciile pe care le oferă DGASPC sunt supraaglomerate. În sistem sunt peste 500 de copii şi nici dacă s-ar vrea nu ar mai fi loc pentru a aduce alţii. Centrele de plasament sunt supraaglomerate, iar asistenţi maternali nu pot angaja. "Pentru a preveni separarea copilului de părinţii săi, Legea 272/2004 prevede ca orice limitare a exerciţiului drepturilor părinteşti trebuie să fie precedată de acordarea sistematică a serviciilor şi prestaţiilor prevăzute de lege şi în baza unui plan de servicii. De menţionat este faptul că actuala legislaţie în domeniul protecţiei copilului pune un accent deosebit pe necesitatea informării adecvate a părinţilor cu privire la serviciile şi prestaţiile de care pot beneficia. Măsurile speciale de protecţie se pot stabili numai după acordarea serviciilor prevăzute în planul de servicii şi numai după ce se constată că menţinerea copilului alături de părinţii săi nu mai este posibilă", a precizat Simona Cimpoae, directorul adjunct al DGASPC Brăila. Adică, pe scurt, întâi trebuie să fie daţi bani familiei să-şi crească copiii şi apoi, dacă nu se rezolvă nimic, să fie luaţi de stat. Este eficient? Evident că nu. Părinţii care nu muncesc dar se văd întreţinuţi de stat, continuă viaţa la marginea societăţii, continuă să-şi neglijeze copiii, să-i abuzeze, mai ales că ştiu că nu li se poate întâmpla nimic. Nimeni nu le va lua copiii din bătătură, atât timp cât ei nu-i dau de bunăvoie. Iar statul n-are niciun interes să îi ia, pentru că nu are bani să-i întreţină.
Directorul Emelina Moraru de la Şcoala "Kazantzakis"
Şcoala la Şansa a II-a - obligatoriu, prin lege
Învăţătoarea Lenuţa Şerban de la Şcoala "Kazantzakis" crede că o soluţie pentru ca aceşti copii să aibă o şansă este obligarea părinţilor analfabeţi să meargă la şcoală. "Am văzut cum aceşti tineri sau adulţi care vin la şcoală la Şansa a II-a îşi schimbă foarte mult atitudinea. Unii nu îşi pot lua permis, pentru că nu au nici patru clase şi după ce reuşesc sunt foarte mândri. Un tânăr a venit şi a făcut opt clase la noi, şi-a luat carnetul de şofer şi când m-am întâlnit cu el mi-a spus foarte mândru că muncea, era şofer pe o dubiţă şi făcea aprovizionare cu marfă pentru magazine. Unii, cei drept mai rar, ajung să urmeze şi liceul la seral apoi fac şi facultate. Sunt oameni salvaţi, care-şi găsesc apoi de muncă. Frecventarea acestor cursuri îi determină să-şi schimbe părerea despre şcoală. Valorizează altfel frecventarea şcolii şi îşi trimit la rându-le copiii la şcoală. Pe mulţi dintre părinţii analfabeţi ai copiilor noştri i-am convins şi au venit la şcoală. Avem mulţi care nu ştiu să scrie", a spus învăţătoarea Lenuţa Şerban.
Pentru şcoala la Şansa a II-a înscrieri se fac de două ori pe an, în ianuarie şi septembrie. Clasele I - IV se absolvă în doi ani, fiecare clasă într-un semestru. Programul este flexibil, în funcţie de cursanţi. Gimnaziul îl pot urma apoi la zi, dacă nu au mai mult de doi ani peste vârsta elevilor din clasă, sau la frecvenţă redusă, unde programul este la fel de flexibil.
Directorul Cici Bolovan de la Şcoala "Anton Pann"
Legea protecţiei copilului trebuie modificată
În concluzie, pentru salvarea acestor copii statul trebuie să intervină în familiile marginalizate. Acolo, de cele mai multe ori, părinţii sunt şi ei fără şcoală, aşa că primul pas ar fi obligarea acestora să meargă la cursuri. "A doua şansă" ar putea fi într-adevăr o şansă.
Apoi societatea civilă ar trebui să intervină ferm, nu mai trebuie acceptat senin faptul că părinţii trăiesc din alocaţia copiilor. Nu pentru întreţinerea adulţilor oferă statul aceşti bani. Iar în cazul în care se demonstrează că într-o familie există riscul de abuz, neglijare, exploatare a copilului, acesta să fie luat în custodia statului. Iar statul să ofere un "pachet" complet de servicii, care să asigure educaţia şi dezvoltarea minorilor precum şi integrarea lor în societate după majorat. Doar aşa numărul copiilor-monedă s-ar putea micşora în timp, la fel şi numărul asistaţilor social.
"Am avut copii care mi-au spus că visul lor este să strângă fier vechi, la fel ca tatăl lor"
Psihologul Florentina Coţoiu spune că este adevărat că despărţirea unui copil de părinţii săi este dificilă pentru copil, dar că întotdeauna trebuie foarte bine evaluat riscul ca un copil să crească într-o familie marginalizată, că intervenţia trebuie realizată la nivelul familiei, nu numai al copilului. "Am avut copii care mi-au spus că visul lor este să strângă fier vechi, la fel ca tatăl lor. Altul mi-a spus că visează să devină căruţaş. Nu conta că eu îi spuneam că poate mai mult, că poate face mai mult dacă merge la şcoală. El asta vedea, asta îşi dorea. Trebuie să se aibă în vedere şi faptul că moralul acestor familii este la pământ, să se evalueze foarte bine riscul vital, adică dacă există haine, mâncare, acces la serviciile medicale, dacă există educaţia primară din familie, adică există deprinderile elementare pe care copilul să le folosească la grădiniţă: să mănânce, să se spele, să folosească toaleta. Părinţii trebuie evaluaţi nu numai economic, dar şi din punct de vedere al sentimentelor lor pentru copii. Legătura părinte-copil nu e aşa cum ar trebui dacă îl trimite pe copil la cerşit sau să caute prin gunoaie", apreciază psihologul Florentina Coţoiu.
Un studiu realizat în 2002 în SUA arată că maltratarea copiilor mai mici de 7 ani poate duce la modificări permanente ale personalităţii şi în comportament. Copiii care sunt maltrataţi au un risc crescut de a abuza alţi copii şi, mai târziu în viaţă, să-şi abuzeze propriii copii. De asemenea, ei au un risc crescut de se implica în acte criminale, pe măsură ce trec anii.
120 de milioane pentru un copil asistat, 220 pentru un puşcăriaş
Nicio instituţie nu ştie cu precizie câţi copii şi tineri analfabeţi există, despre ce sume s-ar putea discuta dacă s-ar dori cu adevărat protejarea lor, cum ar putea fi obligaţi părinţii să le respecte dreptul la învăţătură, educaţie, la dezvoltare armonioasă fizică şi psihică. Nimeni nu gândeşte pe termen lung. Aceşti copii "abandonaţi" de părinţi şi de stat sunt o pepinieră din care se racolează viitorii infractori şi cheltuielile sunt mai mari după ce ei intră în viaţă fără niciun fel de educaţie şi cu deprinderi antisociale. Puşcăriile sunt pline de infractori analfabeţi. La Penitenciarul Brăila, 15% dintre deţinuţi nu au nici măcar opt clase, iar opt dintre ei sunt complet analfabeţi, arată o statistică pusă la dispoziţia noastră de către purtătorul de cuvânt al unităţii, Simona Kober.
De aceea, credem că salvarea acestor copii ar înseamna formarea unui cetăţean responsabil, care să muncească, să producă pentru el şi să plătească el impozite statului, nu statul să-l întreţină pe el. Potrivit statisticilor de la nivel naţional, pentru un deţinut se cheltuie într-un an ceva mai mult de 220 de milioane de lei vechi. Pentru un copil preluat de un asistent maternal care are în îngrijire doi copii se cheltuie 120 de milioane de lei pe an. O altă soluţie ar fi obligarea părinţilor să le asigure un trai omenesc, asta însemnând în primul rând educarea părinţilor în acest sens. Aşa că, prin lege, şi părinţii ar trebui trimişi la şcoală, ca să înveţe să valorizeze şcoala. Apoi tot părinţii ar trebui să-şi poată lua copiii înapoi doar dacă dovedesc că sunt angajaţi legal, au un venit din care pot să-şi crească copiii, nu trăiesc şi ei din alocaţiile copiilor. În aceste situaţii statul ar putea să-i ajute să aibă condiţii normale de viaţă, dar nu să-i întreţină sine die fără nicio obligaţie din partea lor. Poate unii chiar îşi iubesc copiii şi vor îndeplini aceste condiţii.
