De fapt, este o carte masivă, de aproape cinci sute de pagini, cuprinzând în prima parte doar 59 de poeme din volumele anterioare Toamna patimilor după Matei, Mitologii negre şi Sinele şi deşertul. Este o selecţie severă, mult prea severă, făcută pe principii nedivulgate de autor, dar bănuite de lector. Ar putea fi vorba doar de poemele care fac punte cu substanţa noului volum, sugerând rădăcinile Ereticei Magna.
Profilul deja celebrei colecţii Opera Omnia a Editurii Tipo Moldova din Iaşi este doar parţial respectat. Micului grupaj din volumele anterioare i se adaugă 287 de poeme inedite, cum oarecum enigmatic ţine să le numească autorul, grupate în cinci cicluri: Febre dintr-o altă lume, Înălţarea la Iad, O istorie obiectivă şi cruntă şi completă a decepţiilor mele de la est la vest, Despre tiranii şi Un cer gol de zei. Fiecare capitol este format din 50-60 de fragmente însumând aproximativ 4600 de versuri. Aceste socoteli nu sunt deloc întâmplătoare.
Printr-un efect de recul, ineditele aruncă o nouă lumină asupra primelor volume şi forţează un nou cod de lectură, doar bănuit la momentul publicării volumelor. Adevărul e că era o fatalitate să se ajungă aici. Cine cunoaşte spiritul poeziei lui Constantin Gherghinoiu înţelege că de la un volum la altul peisajul liric se rarefiază ca şi când ai urca un munte, de la foşnirea mătăsoasă a pădurilor de foioase din Toamna patimilor după Matei, la muntele de cremene care îşi schimbă vegetaţia cu fiecare sută de paşi. O altă floră înverzeşte zgârcit stânca, o altă umbră, scurtă şi contorsionată, lasă omul pe piatră, doar floarea de colţ a cuvântului mai înfloreşte galben în firida de cremene...
Constantin Gherghinoiu ne propune o construcţie lirică masivă, impozantă cu care cititorii de poezie nu prea sunt obişnuiţi. În structurile de adâncime ale operei nu avem de-a face cu o schimbare de paradigmă, ci o accentuare a unor teme sugerate în primele două volume de versuri şi dezvoltate masiv în cel de-al treilea, Sinele şi deşertul.
Nova Eretica Magna produce o des-centrare (sic) a operei, aşa şi atât cât era ea constituită ca structură în primele trei volume şi o re-centrare a ei, căci este lucru cert, volumul analizat devine acum punctul central al operei, nucleul ei generativ unde vom putea identifica, pulsatil, toate simbolurile operei.
Rămâne de văzut dacă volumul are arhitectură interioară, dacă există acea subtilă orchestrare specifică marilor cărţi de poezie care au dobândit acest statut nu doar prin câteva piese - fie ele şi antologice! - cât mai ales prin structura care dă filozofia ansamblului. Cele cinci cărţi interioare au dimensiuni aproape egale - cam cinzeci de poeme fiecare - tonul poeziilor este în mare parte acelaşi, substanţa şi problematica nu diferă substanţial de la o carte la alta.
Volumul Nova Eretica Magna are fără îndoială un tâlc ascuns. Autorul pare un creator de erezii, de opinii contrare celor admise îndeobşte şi, din perspectiva acestora, îşi construieşte un edificiu poetic. E limpede, autorul parcurge o călătorie pe contrasens. Titlul în latineşte sugerează mai degrabă un tratat medieval de contestatar al dogmelor, un eretic care e în stare să suporte fie eşafodul, fie rugul pentru ideile sale. Dar ereticul nu este unul oarecare. El este Poetul evocat ca o conştiinţă care îşi asumă într-un moment de criză existenţială judecarea lumii şi se simte obligat să depună mărturie. La lectură se decelează urme fine de elemente mitologice, religioase, filozofice topite în limbajul poetic. Avem de-a face cu un monolog de 4600 de versuri, formidabil prin amploare şi amplitudine, conturând o mare dramă a fiinţei.
Poetul contemplă lumea ca o ipostază a Creaţiei, o judecă, îi constată imperfecţiunea, îi vede petele, slăbiciunile. Tonalităţile versurilor sunt diferite, de la îngrijorare, la vaiet, de la mânie, la revoltă, adesea, pe alocuri, chiar la blasfemie. Acolo unde cândva era zeul, ca un simbol al echilibrului lumii, acum nu mai e nimeni. Firida e goală de zeu. Marea mânie a poetului este izvorâtă dintr-un acut sentiment de singurătate cosmică. Sunt aici, prezente în fiecare vers, fie evocarea inocenţei pierdute, fie luciditatea câştigată.
Poetul nu are nicio preocupare pentru stil, pentru euritmiile limbajului poetic. Poemele sunt scrise într-un limbaj colocvial, apropiat de limbajul comun. Nu e nici neglijenţă, nici neputinţă. În volumul de debut, Toamna patimilor după Matei versurile scoteau sunet pur de coardă de harpă. Acum, această aparentă neglijenţă are un cod şi un mesaj. Nu ştiu dacă o anumită înstrunare prozodică ar fi sporit efectul poetic. Mai degrabă nu. Limbajul comun apropie poezia de litanie, de cântece cu gura închisă. Pentru un poet din sud-est această viziune asupra cuvântului este o excepţie.
Constantin Gherghinoiu se foloseşte de cuvintele tribului, cum le numea St. Mallarmé, dar fără preocuparea de a le da un sens mai pur. În această parte de lume cuvântul este document istoric cu coduri secrete cărora numai poeţii le ştiu rostul. Cine nu e poet ca să nu poată iubi cuvântul, nu are de ales decât să iubească până la fără de saţiu caii.
Constantin Gherghinoiu mută accentul de pe cuvânt pe lava trăirii.
Se conturează astfel marea tensiune a cărţii. Poetul nu-şi consumă resursele evocând peisaje degradate şi forme de desacralizare a lumii ci îl provoacă la dialog pe Ziditorul lumii.
Dar poetul nu are şansa de a se trage-n cuvinte cu Domnul. Astfel, dialogul nu se realizează. Textele, cu tot caracterul lor fragmentar şi aluvionar formează - am spus deja - un mare monolog, unul din cele mai obsedante şi răvăşitoare din literatura română actuală evocând pe de o parte marea tânjire a omului după Absolut şi, pe de altă parte, evocarea degradării lumii din cauza retragerii sacrului. Experienţa poetică este rară şi curajoasă.
Rezultă o poezie care evocă o lume căreia îi lipseşte dimensiunea demiurgică. La noi, Bacovia este primul care a scos, în urmă cu un veac, un sunet fundamental dintr-o astfel de poezie. La începutul anilor 70, un sunet asemănător, A.E. Baconski. Deci se poate, dar ce ipostaze ale existenţei tragice rezultă!
Pe de altă parte sunt sugerate câteva elemente ce trimit spre un cod de lectură derivat din spiritul psalmilor lui Solomon, ai îndoielii, ai neîncrederii din cauza epifaniei etern amânate. De la psalmii arghezieni încoace, puţine experienţe poetice de acest tip mai avem.
Prin Nova Eretica Magna suntem în faţa unei cărţi de poezie care, pentru a fi pe deplin înţeleasă, trebuie integrată în seria experienţelor postmoderne ale limbajului poetic românesc de la răscrucea mileniilor. Marea temă a volumului este tema deşertului. Dar nu este o temă absolut nouă. Ea a fost mai întâi formulată, e adevărat, discret şi secundar, în Mitologii negre, apoi devine temă dominantă în Sinele şi deşertul, dar fără anvergura şi răvăşirea fiinţei din Nova Eretica Magna.
Mitul silvatic din Toamna patimilor după Matei este devastat ca un paradis. Acum Constantin Gherghinoiu este un poet mai mult al golului decât al plinului, mai mult al cenuşii decât al focului. Deşertul este o temă rară în poezia noastră contemporană, o altă nuanţă a pustiei lui Ioan Alexandru. Nu de prea multe ori un poet a depus atâta energie şi a pus să lucreze atâtea resurse ale limbajului poetic, atâta îndârjire pentru a evoca golul. Poeziile din Nova Eretica Magna formează un monolog al destrămării fiinţei. Poetul se vede sărăcit de sensul puterii lui: cuvintele. Cosmosul de odinioară a devenit haos iar poetul nu-şi mai poate face decât ecorşeu cu cuvinte. Rezultă un bocet şoptit, murmurat mai mult pentru sine, ca-n celebrul vers eminescian: De plânge Demiurgos,doar el aude plânsu-şi!
Poetul pare a fi părăsit de har. El este acum o fiinţă agonică, pedepsit prin secarea harului. Nu-i mai rămân decât cuvintele comune ale tribului cărora nu poate să le dea un sens mai pur. Deşi mai are memoria rugăciunii, practică sarcasmul, deşi mai are amintirea smereniei, practică revolta.
Lăsaţi cuvintele să vină la mine!, pare că spune poetul, dar nu pentru a-şi exprima credinţa, ci singurătatea, revolta, neliniştea. Lent dar sigur, tema deşertului se încarcă de cristale ca o creangă uscată, ţinută trei zile în salină. Nu doar lumea se deşertifică, ci şi fiinţa odată cu ea. La prima vedere, este vocea unui psalmist care nu mai cunoaşte pacea lăuntrică. Evident, avem de-a face cu un autor de psalmi solomonici, ai îndoielii care aşteaptă în zadar manifestarea sacrului în real. El reproşează, ironizează, dă bobârnac, sictireşte, spune vorbe de ocară, se vaită, cu alte cuvinte, pune la treabă toate resursele limbajului din zona pamfletului. De la psalmistul arghezian, în descendenţa căruia se situează, de puţine ori vocea unui poet a fost mai îndârjită în contestare şi mai argumentată în reproş. Este aici o voce exponenţială care rezumă ceva din marile drame ale creaţiei: sufletul poetului a fost cândva firidă de zeu iar acum trăieşte şi dă glas suferinţei celui părăsit de har. Tăriile sunt surde şi mute. De dincolo nimeni nu-i răspunde pentru că nimeni nu-l aude.Ca într-o piesă modernă de teatru, el stă de vorbă cu un scaun gol. Tăcerea tăriilor are un efect special: pierderea credinţei sporeşte vigoarea monologului.
Ereticonul lui Constantin Gherghinoiu este un text cu foarte multe capcane. Încet dar sigur, ca cititor, eşti tras la adânc, într-o zonă turbionară a marilor întrebări care pun condiţia umană într-o ipostază nouă, dureroasă. Aici nu mai e povestea unuia care şi-a pierdut credinţa, ca a ciobanului care, pierzându-şi oile, cântă din fluier a pagubă. De asemenea, nu este nici povestea unui necredincios care mai are nostalgia şi amintirea credinţei, ci a celui care suferă pentru că vede lumea părăsită, vede lumea din care El s-a retras, lăsând-o în alterare.
Poetului nu i-a mai rămas decât credinţa de reporter al apokatastazei, al stingerii. Luciditatea lui e devastatoare. Cerul gurii îi este ars şi întunecat ca o vatră şi bătătorit ca un genunchi de credincios. A căpătat conştiinţa singurătăţii ontologice. Moartea, ca idee trăită este, filozofic vorbind, cel mai mare curaj exprimat prin aceşti psalmi întorşi.
Poetul mută gândirea psaltică din amvon direct pe aleea parcului în colţul fumegos al tavernei sau în staţia de autobuz, adică într-un spaţiu derizoriu, al aşteptării. Spectrul beckettian al lui Vladimir şi Estragon din Aşteptându-l pe Godot este pe aproape. Un bun regizor ar scoate din Nova Eretica Magna un foarte bun text pentru scenă, în maniera marilor piese ale lui Ionesco, Beckett sau Marin Sorescu.
Decorul ar fi simplu: dune de nisip, soare, vânt. Copaci uscaţi ca nişte mâini de oameni revoltaţi ţâşnesc din nisip. Ici-acolo, câte o ţeastă. Un cer curat dar nu albastru, ci alb-unt, care anunţă furtuna ce va veni, nu are cum să nu vină. Într-un colţ, dărăpănată, o casă cu obloanele trase.