* sute de refugiați trec cu bacul, de câteva ori pe zi, în vama Isaccea * în marea majoritate, sunt mame tinere, care încearcă cu disperare să-și pună copiii la adăpost din calea războiului * voluntarii fac tot posibilul ca, odată intrate în România, să se simtă binevenite * statul român promite mult și face puțin
Dacă grijile și spaimele care le apasă pe suflet s-ar putea cântări cum se cântărește plumbul înainte de a fi prelucrat în gloanțe, refugiații ucraineni n-ar mai putea trece Dunărea pe la Isaccea, pentru că bacurile s-ar scufunda sub greutatea lor. Sute de persoane ajung în vamă o dată la câteva ore, în funcție de cât de repede se umple bacul pe malul celălalt. Doar câțiva trec cu mașinile personale, cei mai mulți fiind pe jos, cu doar câteva bagaje de mână în care au înghesuit niște lucruri luate la repezeală. Marea majoritate sunt femei tinere forțate să-și lase în urmă casele și traiul liniștit de până mai ieri, pentru a-și feri copiii de bombele unui război neașteptat și de neînțeles. În orașele și satele de unde au fugit, moartea bântuie acum liberă pe străzi, putând lovi oricând și pe oricine. De aceea, gândul la cei rămași acasă - fie că sunt soții chemați să lupte cu invadatorii, fie că sunt părinții ce nu au vrut să-și părăsească agoniseala de o viață - nu are cum să nu le sfâșie inima celor care, după un drum plin de primejdii și istovitor, se văd în sfârșit la adăpost, pe teritoriul unui stat unde încă este pace.
Când bacul acostează pe malul românesc, un val de oameni se revarsă de pe puntea încărcată cu autoturisme și TIR-uri. Refugiații ocupă fiecare centimetru pătrat rămas liber, iar când rampa se coboară, pornesc spre mal într-o coloană care pare că nu se mai sfârșește. Nu e, totuși, deloc dezordine în această îmbulzeală. Vineri, 4 martie, la bacul ajuns în vamă în jurul orei 11.00, câțiva jandarmi așteptau la rampă, pentru a-i ajuta pe cei cu bagaje prea multe sau pe bătrânii greu deplasabili. Și voluntari ai Crucii Roșii erau gata oricând să dea o mână de ajutor.
De pe margine, de-o parte și de alta a rampei betonate de acces pe mal, refugiații sunt întâmpinați de multe camere de luat vederi sau aparate de fotografiat ale presei. Sunt și destui curioși care filmează cu telefoanele mobile. Unii sunt stânjeniți de atâta atenție și își întorc privirile de parcă ar căuta liniște spre orizonturi îndepărtate, alții, în special copiii și adolescenții, zâmbesc instinctiv spre obiective, ca și când au nimerit întâmplător în mijlocul unui eveniment media ce-i face să se simtă vedete preț de câteva clipe. De altfel, mulți copii sunt în lumea lor, departe de grijile adulților, căutând prilej de joacă din orice, pentru a scăpa de plictiseala acelui drum lung ce le pare fără rost. Unii au început să țopăie ca la șotron, pe barele metalice antiderapare ale rampei, sub privirile îngrijorate dar și duioase ale mamelor care încercau să nu-i scape din ochi.
Mărturii din infernul războiului lui Putin
După ce ajung pe mal, refugiații sunt îndrumați spre punctele de vamă, unde se fac formalitățile pentru a putea merge mai departe. Polițiștii de frontieră și jandarmii formează grupuri de câteva persoane explicându-le, în engleză sau ajutați de translatori, la ce ghișee trebuie să ajungă. Până le vine rândul, oamenii pot intra în corturile lungi și încăpătoare, să-și mai tragă sufletul. Cât așteaptă acolo, numeroși voluntari, de la diverse organizații umanitare sau simpli cetățeni veniți să ajute, le oferă ceai cald sau pachete cu alimente. La fel sunt întâmpinați și cei care trec Dunărea cu mașinile personale. Un ceai cald, o vorbă bună, un zâmbet încurajator îi mai liniștește un pic și-i mai face să uite de griji. „Mulțumim, România, mulțumim pentru ajutor!”, își exprimă recunoștința Ana. Are 60 de ani și este etnic român din Orlovka, regiunea Odessa. Muncește de mult timp în străinătate, iar după ce a început războiul s-a întors imediat acasă pentru a-și lua cei doi nepoți, de 9 și 17 ani, ca să-i ducă la adăpost. Până să plece înapoi spre Italia, încă n-au fost bombardamente și explozii în regiunea ei natală, dar se așteaptă la ce-i mai rău. E bucuroasă că și-a scos nepoții din calea războiului, dar e îngrijorată pentru ceilalți membri ai familiei, rămași acasă.
Până vineri, Odessa nu fusese atacată la fel de puternic ca alte orașe mari din Ucraina. Totuși, printre refugiații ajunși la Isaccea erau și persoane care trăiseră pe viu teroarea bombardamentelor. Găsindu-și greu cuvintele în engleză, Yana, o tânără de doar 19 ani, povestea în fața unei camere de luat vederi cum a reușit cu greu să scape din Harkovul asediat. E studentă acolo și încă nu cunoaște orașul foarte bine. După ce au început bombardamentele, împreună cu câțiva colegi a plecat spre gară. Pentru că nu știau foarte bine drumul, au încercat să ia un taxi, dar n-au găsit niciunul disponibil. ”Am plecat pe jos și am ajuns la o intersecție mare din oraș și nu știam dacă să o luăm la stânga sau la dreapta. Am luat-o la stânga și, la foarte scurt timp, a trecut un avion care a lansat o bombă în spatele nostru. Dacă o luam la dreapta în acea intersecție, bomba ar fi căzut pe noi”, a povestit Yana, cu mare emoție în glas. Fata a dat de înțeles că, cu mare greutate, a reușit să ajungă în orașul natal, la bunica sa, cu care a plecat spre România. Bunica îi era alături și îi vorbea destul de agitată, în ucraineană, cerându-i, probabil, să lase interviul, ca să nu-și piardă rândul la punctul de control din vamă. Yana s-a scuzat și a urmat-o, fără să mai apuce să spună dacă și ceilalți membri ai familiei au reușit să se pună la adăpost.
În general, refugiatele cu care am vorbit nu aveau de gând să se oprească în România. Natalia, 30 de ani, a plecat cu copilul său din orașul Ismail spre Germania, unde o așteaptă un frate. Soțul său a rămas să lupte cu rușii. Aurelia, 39 de ani, din Raionul Chilia, mergea, împreună cu cei doi copii ai săi, de 7, respectiv 14 ani, spre Cehia, unde soțul său muncește de mai mult timp. Când am întrebat-o cât de greu a fost să-și părăsească locuința, a podidit-o plânsul și nu a mai putut vorbi.
Sunt și femei care nu au o destinație anume. Au plecat de acasă fără să știe unde vor ajunge și cum se vor descurca. Pur și simplu au vrut să-și pună copiii la adăpost. Într-o astfel de situație se află Victoria, o tânără de 27 de ani din Ismail. Împreună cu fiica sa de 6 ani a luat calea pribegiei, iar vineri aștepta în vama Isaccea să vadă dacă găsește pe cineva să-i ofere găzduire în România. Soțul său a rămas să lupte împotriva invadatorilor care au intrat brutal în viața lor aducându-le atâta suferință.
Voluntari în slujba binelui
Și înainte, și după ce trec de punctul de vamă, refugiații sunt întâmpinați la Isaccea de voluntari care le oferă alimente, produse de igienă, haine sau pături. Cantități impresionante de donații au venit din toată țara de la români dornici să își ajute vecinii loviți de această nenorocire. Au fost amenajate standuri de unde refugiații se pot servi, gratis, cu tot ceea ce consideră că au nevoie. N-am văzut pe niciunul să ia mai mult decât îi trebuie. Cu mult bun-simț, oamenii se apropie și aleg câte un pachet - două de biscuiți, o banană, un măr, o pastă de dinți sau alte asemenea produse. Lângă o masă încărcată cu de toate, un bărbat cu accent moldovenesc și cu privire blajină, îi atingea încet pe umăr, oferindu-le un pachet cu alimente. ”Cuciș, cuciș!”, îi îmbia omul pe toți refugiații care treceau pe lângă el. Îl cheamă Marcel Sluser și venise, vineri, împreună cu niște prieteni, de la Vaslui. ”Ne-am unit mai mulți, am cumpărat alimente, haine și pături și ne-am hotărât să venim aici, la Isaccea, pentru că ieri am văzut la televizor că e frig și ninge. Puteam merge la Iași, la vama cu Republica Moldova, dar am zis că aici e vreme mai rea și e mai multă nevoie de păturile pe care le puteam oferi. Ne-am instalat la măsuța asta și oferim ce am adus tuturor celor care au nevoie”, ne-a spus vasluianul. L-am întrebat ce înseamnă „cuciș”, cuvântul pe care îl repetă continuu când oferă pachetele. „Nici nu știu, i-am auzit și eu pe alții că spun așa și m-am luat după ei. Sper că e ceva de bine!”, ne-a răspuns el zâmbind. Ne-a mai spus că acasă are posibilitatea să cazeze, pentru o săptămână - două, trei sau patru persoane. ”Ne-am înscris pe listă aici, la ISU, ca să ne repartizeze pe cineva, să-i luăm cu noi când ne întoarcem la Vaslui!”.
Pe brăileanul Florin Neacșu, din comuna Viziru, l-am întâlnit exact când își deschisese mașina pentru o familie de ucrainieni, cu un copil mic. Îi lua acasă pentru a le da găzduire pe termen lung, cât va fi nevoie. ”Mi-am oferit sprijinul și am fost anunțat de Prefectura Brăila că mi s-au repartizat 10 persoane. Am venit să le iau de aici, din vamă, dar nu le-am găsit, a apărut o problemă. O să iau deocamdată familia aceasta și aștept să mai vină și alții”, ne-a spus vizireanul nostru.
Statul promite mult și face puțin
Ajutorul oferit, necondiționat, de nenumărați oameni de bine este impresionant. Pe de altă parte, felul cum acționează statul român în această criză umanitară este vehement criticat de cei care sunt în mijlocul acțiunii și s-au lămurit despre felul cum merg lucrurile. Comunitatea ELROND România a strâns din donații circa 50.000 euro pentru ajutorarea refugiaților. Interesându-se de ce este nevoie, membrii comunității respective au constatat că este o lipsă acută de mijloace de transport care să preia din vamă refugiații fără posibilități materiale și să-i transporte la Gara de Nord, de unde să meargă mai departe, în alte orașe din România sau în străinătate. Drept urmare, cei de la ELROND au încheiat un contract cu o firmă de transport din Tulcea și, în patru zile, au transportat, gratuit, circa 700 de refugiați. ”Am lucrat cu oameni extraordinari. Patronul turc al firmei Augustina din Tulcea ne închiriază autocarele la jumătate din prețul normal. Reprezentanții ISU Tulcea de aici, din vamă, sunt foarte implicați, iar primarul din Isaccea pune foarte mult suflet, alături de consilierii săi. Nu vedem, însă, o implicare reală și din partea celorlalte autorități ale statului. Dacă noi n-am fi închiriat autocarele acestea, posibilitatea de transport a refugiaților ar fi fost aproape zero. Statul nu a pus la dispoziție niciun autobuz, nimic. Când am venit aici, ne așteptam ca logistica aceasta de transport să fie deja asigurată de stat, iar noi să ajutăm doar ocazional. Când colo, am constatat că noi trebuie să ducem tot greul, pentru că statul nu face nimic. Cu banii pe care îi mai avem, putem să ajutăm încă două săptămâni, cu câte două autocare închiriate pe zi. După aceea, nu știm cum se vor descurca domnii de la ISU ca să asigure transportul pentru toți acești oameni pe care îi iau în evidență...”, ne-a spus George, unul dintre reprezentanii ELROND. Un coleg al său a fost chiar mai vehement în exprimare la adresa secretarului de stat Raed Arafat, care zilele trecute fusese în vama Isaccea, „aruncând” cu promisiuni în stânga și în dreapta, fără să facă, însă, nimic concret. Asta în contextul în care se vehiculează informația că statul român a primit un ajutor de 500 milioane de euro de la UE pentru ajutorarea refugiaților...
Un transport sigur este esențial pentru refugiați, în special când este vorba despre tinere mame singure și fără sprijin. Au apărut deja informații că unii dintre cei care își oferă sprijinul nu ar fi chiar așa de bine intenționați. Se pare că la granița de nord s-au întâlnit situații în care unii șoferi, după ce au pozat în mari salvatori, după ce au plecat din vama Siret ar fi oprit autobuzele, cerându-le refugiaților să plătească în sume de ordinul sutelor de euro transportul, în caz contrar urmând a fi dați jos și abandonați. Banii astfel obținuți ar fi ajuns inclusiv în buzunarele unor jandarmi sau polițiști de frontieră. Deocamdată, acestea sunt doar zvonuri care, deși nu au fost confirmate oficial, nu sunt imposibil de crezut!
