Extinderea Europei comunitare a fost, inca de la aparitia sa ca si concept, o tema “fierbinte”. Au existat dezbateri aprinse, pareri pro si contra largirii structurii initiale, au fost conturate planuri indraznete de cooperare, dar si opinii pesimiste legate de viitorul comun al unei Europe federale, sau supranationale. Una dintre tarile care a avut traditional, o pozitie precauta fata de oportunitatea valurilor de extinderi comunitare europene a fost Franta. Companiile franceze si Franta in general au fost in mod traditional infricosate de deschiderea granitelor. Reflexul protectionist, care se intoarce, in timp, mult inainte de cel de-al doilea razboi mondial, a supravietuit, in ciuda experientei pozitive a acestei tari in cadrul Pietei Comune. Toate aceste frici si temeri ale Frantei s-au relocalizat, pe masura trecerii vremurilor, in frica fata de globalizare, termen anglo-saxon care a inlocuit frantuzescul “mondializare”. Alternativ, aceste temeri se concentreaza asupra relocatiei unor activitati traditional franceze in alte zone din afara teritoriului francez si, uneori, iau aspectul stafiei “instalatorului polonez”, ca simbol al muncii ieftine care va ruina comerciantii francezi. Evolutia pietei unice europene i-a gasit mereu pe francezi pe pozitii de respingere. Daca la inceputurile comunitarizarii Europei, Franta era una dintre cele “Trei mari” state dominante, alaturi de Germania si Italia, fiind singura care avea un loc permanent in Consiliul de Securitate al ONU si singura detinatoare a armei nucleare de pe continent, treptat, cu fiecare largire si aderare de noi state, Fanta isi vedea pierind, unul cite unul, avantajele. Structurile sale administrative au fost multiplicate ca structuri europene, comisarii europeni au fost creati dupa denumirea si modelul francez. Aderarile succesive au oprit aceasta multiplicare, englezii recuperind, din mers, si chiar mai mult decit atit. Astazi Franta este una dintre cele 25 de state membre. Tratatul de la Yalta, prin impartirea Europei in vest si est, a oferit Frantei un neasteptat rol de conducatoare si o zona de influenta europeana, de care a profitat pe deplin, incurajata, tacit, si de SUA. “Exista placeri periculoase” a spus presedintele Mitterand atunci cind Zidul Berlinului a cazut, si odata cu el, si regimul instituit de Yalta. Pentru a veni mai aproape de zilele noastre, in anii ’80, actualul presedinte al Frantei, Jacques Chirac, pe atunci Ministru al Agriculturii se opunea admiterii Spaniei si Portugaliei, ingrijorat de competitia in zona mediteraneeana pe care aceste state o vor face fermierilor francezi. Aceeasi ingrijorare se simte si astazi, de data aceasta asupra competitiei pe care o vor avea de suportat comerciantii francezi in domeniul industriei si serviciilor. Orice noua largire a indus Frantei tremuraturi catastrofice si imagini de cosmar. Incepind cu opozitia indaratnica a generalului De Galle fata de acceptarea Marii Britanii in cadrul Pietei Comune, care vedea in aceasta calul troian american in Europa, desi companii americane importante si nu putine isi aveau reprezentantele in Franta, contribuind la ridicarea natiunii dupa un razboi care o lasase sleita. Si continuind cu Jacques Chirac, in 2003, care, in urma declansarii razboiului dintre SUA si Irak a cerut statelor est europene sa taca daca vor sa isi merite intrarea in U.E.… iar Romaniei, in special, ca a pierdut o buna ocazie sa taca…si daca atunci, in anii 70, generalul De Galle a decis sa nu se mai opuna aderarii Marii Britanii gindindu-se ca, astfel, va contrabalansa influenta Germaniei, oare care ar fi argumentul decisiv astazi, in favoarea Romaniei? Poate o asigurare medicala la clinicile occidentale pentru tratamentul poporului roman, operat pentru hernia datorata ridicarii prea multor greutati economice pe drumul catre Europa?
