Nu cred ca am avut "crème brulee" in vocabular pina cind am ajuns la facultate, si chiar si atunci expresia nu imi evoca decit restaurante cu lumina difuza in care se servea escargot sau cine stie ce alta mincare cu nume imposibil de pronuntat. Era ceva ce aveam sa incerc vreodata cind sansa se va fi combinat cu dorinta de a ma imagina inconjurata de sofisticare europeana de secol al 19-lea. Mai apoi am vazut filmul frantuzesc "Amelie" si am fost fascinata de credinta eroinei ca spartul zaharului de pe crema era cea mai mare placere a ei in viata. Sunetul acela al linguritei care spargea pojghita de zahar in film mi-a adus aminte de baltoacele acoperite de gheata pe care obisnuiam sa le spargem cu tocul in timpul pauzei, in timp ce stateam cu totii de vorba in curtea scolii, si din care obtineam o la fel de imensa placere, desi de mincat nu mincam gheata. Dar crema de zahar ars nu am avut sansa sa maninc pina anul trecut, iar asta s-a intimplat nicaieri altundeva decit in Japonia.
Am comandat-o la un mic restaurant italienesc dintr-un orasel din sudul celei mai sudice insule a Japoniei. Crusta de zahar era, cum altfel, tare ca sticla si s-a spart in cioburi cind am ciocanit-o cu lingurita. Amestecul de crema rece cu cioburi de zahar mi-a surprins limba in mod mult mai placut decit m-as fi asteptat de la un desert fara ciocolata. M-am bucurat ca experienta nu mi-a dezamagit imaginatia. Am devenit instantaneu un fan al cremei de zahar ars.
Cuvintele in sine - crème brulee - imi evoca, mie una cel putin, o eleganta rustica. Poate ca de vina sint chiar vorbele, moi si matasoase precum crema, iar "brulee" devine, in mintea mea de vorbitor de engleza, evocator de carnavaluri, petreceri si circuri, intr-un cuvint, de distractie. Si asa am hotarit sa incerc sa invat cum sa fac desertul respectiv eu insami, mai ales dupa ce am aflat de la sotul meu ca bunica lui il face in cuptor, si fara torta culinara pentru arsul zaharului (toate sursele pe care le consultasem sustineau ca torta este o piesa de echipament esentiala pentru facerea cremei). Cind am auzit, insa, ca se poate face acasa si poate fi servita intr-un castron mare, asa cum se pare ca face bunica, alte imagini rustice frantuzesti, cu lavanda si mese de lemn pe care se odihnesc creme proaspete facute cu oua de-abia ouate mi-au rasarit in minte (si nici macar nu sint francofila).
Am incercat, asadar, acum citeva saptamini, sa fac crema de zahar ars in cuptor, si am sperat sa pot arde zaharul in caldura cuptorului, asa cum zicea reteta pe care o aveam, nestiind ca atit bunica sotului, cit si soacra mea caramelizeaza zaharul intr-o cratita inainte de a-l pune pe crema. Cuptorul nu a functionat pentru topirea zaharului, asa ca ne-am multumit sa crantanim zahar crud intre dinti. Nu a fost tocmai placut, asa ca am hotarit sa o fac cum trebuie.
Si, inarmata cu un certificat de cumparaturi primit de la o prietena, am intrat intr-un magazin de produse de bucatarie si m-am tratat cu o torta (plus o carte de bucate de creme de zahar ars, pentru ca ma convinsesem ca retetele de pe Internet nu sint de incredere). La prima incercare am ars zaharul ca sudorii profesionisti, dar a iesit bine: zaharul s-a lichefiat, a facut clabuci, ba chiar a ars cu flacara inainte de a se transforma intr-o crusta neagra si dulce. Cind am servit-o am luat amindoi o gura de aer, ne-am pregatit pentru o sperata placere si am spart zaharul tare la unison. Rezultatul era fantastic. Am mincat toate cele patru castronase pe care le facuseram si ne-am dorit sa fi avut mai mult.
Si pe cind placerea de a sparge pojghita de zahar nu va disparea niciodata, mistica prepararii desertului s-a si spulberat deja. Este unul dintre cele mai simple deserturi si, desi delicios si inocent intr-un mod fermecator, cu ingredientele-i simple si naturale, ideea ca e un preparat care ia o viata de om pentru a fi stapinit cum se cuvine si care merita plecaciuni pentru sofisticare a disparut. A devenit acum un desert care poate fi servit zilnic, si desi nu mi-l mai pot imagina drept haute cuisine, statutul i-a fost elevat in multe alte feluri. Ca desert zilnic, pot acum sa experimentez si sa incerc combinatii noi, precum cea cu chefir si zeama de lime pe care de-abia astept sa o fac, sau cea cu dovleac care va fi numai buna pentru o Zi a Recunostintei, "cu torte".
Am comandat-o la un mic restaurant italienesc dintr-un orasel din sudul celei mai sudice insule a Japoniei. Crusta de zahar era, cum altfel, tare ca sticla si s-a spart in cioburi cind am ciocanit-o cu lingurita. Amestecul de crema rece cu cioburi de zahar mi-a surprins limba in mod mult mai placut decit m-as fi asteptat de la un desert fara ciocolata. M-am bucurat ca experienta nu mi-a dezamagit imaginatia. Am devenit instantaneu un fan al cremei de zahar ars.
Cuvintele in sine - crème brulee - imi evoca, mie una cel putin, o eleganta rustica. Poate ca de vina sint chiar vorbele, moi si matasoase precum crema, iar "brulee" devine, in mintea mea de vorbitor de engleza, evocator de carnavaluri, petreceri si circuri, intr-un cuvint, de distractie. Si asa am hotarit sa incerc sa invat cum sa fac desertul respectiv eu insami, mai ales dupa ce am aflat de la sotul meu ca bunica lui il face in cuptor, si fara torta culinara pentru arsul zaharului (toate sursele pe care le consultasem sustineau ca torta este o piesa de echipament esentiala pentru facerea cremei). Cind am auzit, insa, ca se poate face acasa si poate fi servita intr-un castron mare, asa cum se pare ca face bunica, alte imagini rustice frantuzesti, cu lavanda si mese de lemn pe care se odihnesc creme proaspete facute cu oua de-abia ouate mi-au rasarit in minte (si nici macar nu sint francofila).
Am incercat, asadar, acum citeva saptamini, sa fac crema de zahar ars in cuptor, si am sperat sa pot arde zaharul in caldura cuptorului, asa cum zicea reteta pe care o aveam, nestiind ca atit bunica sotului, cit si soacra mea caramelizeaza zaharul intr-o cratita inainte de a-l pune pe crema. Cuptorul nu a functionat pentru topirea zaharului, asa ca ne-am multumit sa crantanim zahar crud intre dinti. Nu a fost tocmai placut, asa ca am hotarit sa o fac cum trebuie.
Si, inarmata cu un certificat de cumparaturi primit de la o prietena, am intrat intr-un magazin de produse de bucatarie si m-am tratat cu o torta (plus o carte de bucate de creme de zahar ars, pentru ca ma convinsesem ca retetele de pe Internet nu sint de incredere). La prima incercare am ars zaharul ca sudorii profesionisti, dar a iesit bine: zaharul s-a lichefiat, a facut clabuci, ba chiar a ars cu flacara inainte de a se transforma intr-o crusta neagra si dulce. Cind am servit-o am luat amindoi o gura de aer, ne-am pregatit pentru o sperata placere si am spart zaharul tare la unison. Rezultatul era fantastic. Am mincat toate cele patru castronase pe care le facuseram si ne-am dorit sa fi avut mai mult.
Si pe cind placerea de a sparge pojghita de zahar nu va disparea niciodata, mistica prepararii desertului s-a si spulberat deja. Este unul dintre cele mai simple deserturi si, desi delicios si inocent intr-un mod fermecator, cu ingredientele-i simple si naturale, ideea ca e un preparat care ia o viata de om pentru a fi stapinit cum se cuvine si care merita plecaciuni pentru sofisticare a disparut. A devenit acum un desert care poate fi servit zilnic, si desi nu mi-l mai pot imagina drept haute cuisine, statutul i-a fost elevat in multe alte feluri. Ca desert zilnic, pot acum sa experimentez si sa incerc combinatii noi, precum cea cu chefir si zeama de lime pe care de-abia astept sa o fac, sau cea cu dovleac care va fi numai buna pentru o Zi a Recunostintei, "cu torte".
