Dar una a rămas total ignorată, nebănuită, neluată în seamă. Rămasă în mentalitatea publică drept o operă "de artist", cu mare deschidere la metaforă ca o ţară cu deschidere la mare - fraza lui Fănuş Neagu, mai ales după 1980, e „clăbuc de floare", cum ar zice Ionel Teodoreanu, seamănă cu un zarzăr înflorit - opera nu a mai fost privită prea mult şi prea des în structurile ei de adâncime, cum ar fi firesc cu o operă a unui mare prozator.
O anumită filozofie a existenţei, cu un anumit mod de situare în lume, unic şi irepetabil, specific unui timp şi unui loc este elementul ce individualizează şi unicizează o operă. Există, neîndoielnic, în opera lui Fănuş Neagu o anumită filozofie a istoriei, cu semne uşor decelabile în prima parte a activităţii literare, când ea s-a conturat, cu existenţa metamorfozată, dar prezentă până la ultima carte publicată de autor.
Fără aceste structuri de adâncime, o operă literară nu rezistă "vânturilor, valurilor"; ca şi corăbiile, ea nu are acel lest care-i dă greutate şi-i asigură plutirea. Dacă ar fi să rezumăm într-o formulă sintetizatoare, am spune că opera lui Fănuş Neagu surprinde într-un timp istoric cert - a doua jumătate a secolului al XX-lea - forme de agresivitate a istoriei asupra omului arhaic de la Dunărea de Jos.
Omul fănuşian din povestiri şi romane este, în ceea ce are el esenţial, un om vechi al pământului, vital şi senin, ataşat unei existenţe rutiniene, raportat la anotimpuri şi stihii, bucurându-se de roadele pământului, trăind mai ales în preajma cailor ca în preajma unor zeităţi protectoare.
Câmpia, cât vezi cu ochii, este pentru el Lumea, iar râul Buzău care taie diametral spaţiul său ficţional este o metaforă a Timpului. Când totul este încremenit, fie în miezul verilor coapte, fie în miezul iernilor scitice, doar el curge, ca Timpul. Câmpia şi râul ei, adică pământul şi apa, niciodată doar pământ fără apă, niciodată doar apă fără pământ, mereu pământ şi apă dezvoltând rodnicie.
Opera lui Fănuş Neagu este o poveste a fiinţei, dar altfel exprimată decât la Eminescu şi Sadoveanu sau Creangă şi Marin Preda.
Omul fănuşian caută aventura, o provoacă şi o trăieşte frenetic, ca pe o formă de cunoaştere a lumii. Într-o povestire pentru copii, Bănică, "descoperind râul", pluteşte într-o covată la valea apei, doar în aparenţă spre vărsare, de fapt spre alte izvoare, ale basmului. Totul este o iniţiere, o aventură a cunoaşterii trăită ca vrajă până când copilul este trezit la realitate şi adus cu picioarele pe pământ de o fiinţă rea, dar protectoare, o fată care îl aduce acasă.
La celălalt capăt al vieţii, bătrâna Gherghina din nuvela "Acasă", deportată de comunişti în Maramureş, vine acasă, să moară în casa ei din Bărăgan, devenită acum sediu al Sfatului popular.
Argaţii umili de odinioară sunt acum stăpâni severi, fără memorie. Nimeni nu înţelege nimic din vizita bătrânei. Doar ea, simţindu-şi sorocul aproape, mai are combustie vitală până să ajungă în "camera din austru" unde a născut nouă copii. Ea nu moare, ci "se stinge". E scoasă afară, pe braţe de un nepot şi dusă lângă nişte bărci care, enigmatic, parcă aşteptau să o treacă Styxul...
Che Andrei, personajul emblematic al operei lui Fănuş Neagu, evocat mai ales în romanul "Îngerul a strigat", colindă în prima parte a secolului al XX-lea Balcanii şi Bărăganul şi Dobrogea, refăcând într-un fel destinul lui Adrian Zografi al lui Panait Istrati sau al lui Darie din romanul "Pădurea nebună", de Zaharia Stancu. Ca şi personajele sadoveniene, şi personajele lui Fănuş Neagu sunt "statornice întru nestatornicie".
Ceva potrivnic, nevăzut şi necunoscut, ca Destinul, operează în preajma omului fănuşian, zămislind situaţii tragice sau absurde.
Pe de o parte, este marea chemare a departelui şi, pe de altă parte, este marea nostalgie a rădăcinilor. Lumea pare necuprinsă şi vrăjmaşă. Numai locul unde au văzut lumina zilei este al lor, numai al lor.
Un copil, o bătrână, un bărbat în puterea vârstei: trei personaje care rezumă omul fănuşian. Destinele lor, chiar dacă sunt reluate sub alte măşti, devin arhetipale.
Fostele lumi încremenite în existenţă ritualică sunt răvăşite de istorie ca muşuroaiele de furnici prin care trece fierul plugului.
Cel puţin în două romane, în "Îngerul a strigat" şi în "Amantul Marii Doamne Dracula" Fănuş Neagu evocă mari prăbuşiri istorice. Intrarea în perioada comunistă este evocată în finalul romanului "Îngerul a strigat", iar ieşirea din perioada comunistă, în al doilea roman.
I-a plăcut autorului evocarea unor momente mari şi grele, cu năruiri de catapetesme, scufundări de lumi, prăbuşiri şi înălţări. Ele rezumă cel puţin două momente importante ale istoriei noastre din a doua jumătate a veacului al XX-lea.
Ceea ce Eminescu şi Sadoveanu identificau la scara istoriei naţionale, Fănuş Neagu identifică în ruina unei jumătăţi de secol. Istoria nu mai este o poveste îndepărtată, pe care omul bărăganic să o ignore, să o boicoteze sau să i se sustragă. Ea vine ca o maree, îl cuprinde, îl dislocă, îl chinuie. Invazia istoriei în câmpie nu este doar o metaforă, ci o situaţie arhetipală care aduce devălmăşie, răstoarnă sau curmă destine, pune omul la mari şi grele încercări.
Ca să conturăm demonstraţia noastră şi să raportăm opera lui Fănuş Neagu la opera altor mari scriitori care au identificat nervurile unei anumite viziuni asupra omului în istorie la români se cuvine să fim nuanţaţi.
În zorii veacului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir a identificat, scriind prima istorie a turcilor principiul "creşterii şi descreşterii Curţii otomane". A crezut, trăind un sfert de veac la Istanbul, că imperiul şi-a trăit gloria şi acum este putred.
Vine domn în Moldova şi optează pentru alianţa cu ruşii. Opţiunea lui Cantemir ne-a costat enorm. Numai că imperiile nu cad când vor prinţii. Principalul este că Dimitrie Cantemir este primul român care identifică în istorie principiul cunoscut în Renaşterea italiană drept "corsi e ricorsi", cu alte cuvinte, "creştere" şi "descreştere". Eminescu şi Sadoveanu identifică acest principiu în istoria naţională. Ei identifică un timp auroral, evocat de Eminescu în "Memento mori" şi de Sadoveanu în "Creanga de aur", un timp eroic, evocat în "Scrisoarea III" de Eminescu şi în "Fraţii Jderi", de Sadoveanu precum şi un timp al descreşterii, al crizei, al prăbuşirii evocat în "Doină" de Eminescu şi "Zodia Cancerului", de Sadoveanu.
Faţă de modelul evocat Fănuş Neagu se situează polemic. Vârsta aurorală este ipostaza arhaică, anistorică a ţăranului român. Nu urmează, conform canonului, o vârstă eroică ci, dimpotrivă, un timp al crizei, o prăbuşire a lumii vechi. Istoria intră vijelioasă în scenă, cuprinde omul, dezvoltând teroare. Salvarea este o situaţie arhetipală: retragerea în munţi, de unde omul poate contempla în linişte nenorocirile şi invaziile de pe plai.
Che Andrei are în finalul romanului "Îngerul a strigat" o viziune onirică: satul Plătăreşti, în 1949, în preajma momentului colectivizării agriculturii, este invadat de catâri. Pagina este apocaliptică. Ea are, evident, gust de parabolă, e asemănătoare invaziei lăcustelor din cronica lui Miron Costin. Invazia catârilor - fiinţe corcite, impure - în "satul hoţilor de cai" unde iubirea pentru cal este o adevărată religie sugerează, evident, un fenomen de degradare.
Scena a rămas necomentată, ignorată, fără să i se vadă semnele simbolice. Este o onirie amară. Che Andrei, aceste Alexis Zorba al Bărăganului, simte răul şi se retrage în munţi, gest arhetipal care repetă la scară individuală istoria. Perioada care urmează este experimentată de Che Andrei în formula: "Vine cucuveaua!"
Unde canoanele politice ale vremii cereau să se evoce un nou început, Fănuş Neagu vede un sfârşit, unde se pretindea scriitorilor să descrie o construcţie istorică nouă, el vede o prăbuşire, unde se cerea să se descrie ridicarea unei lumi noi, el o vede doar ca o invazie a unor fiinţe corcite, care se multiplică înspăimântător: "şi goneau mereu, şi pe urmă şi piepturile lor s-au despicat şi au ieşit din ele alte două capete cu urechi şi alte picioare. (...) O pereche năştea altă pereche, care să se desfacă şi să moară şi să dea altă viaţă. Catâr din catâr, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat."
Romanul "Amantul Marii Doamne Dracula" prezintă atmosfera din prejma perechii prezidenţiale, numită în roman Basileus şi Doamna Dracula sau Augusta.
Finalul romanului are în centru revoluţia, atmosfera din finalul anului 1989. Sunt pagini memorabile despre mulţimea în revoltă.
Omul nou, idealul epocii comuniste, este infrânt, ca în marile scenarii mitologice, de omul vechi care doar in aparenţă părea învins.
Jefuirea palatului prezidential este o pagină cinematografică, demnă de Fellini sau Buñuel, cel din "Viridiana". Fănuş Neagu are ochi de observator al unei lumii cu buimăceala degradată în revoltă.
Ultima frază, demnă de spiritul lui Dracula -" Domnişoară Românie, ce gât lung şi ce sânge gustos ai!" - este deplin confirmată de istoria ultimului sfert de veac.
